CinefilBlog

Posts Tagged ‘Bazat pe un roman

Cartea lui Kathryn Stockett, The Help este frumos scrisa si plina de inteles cu privire la rasismul din anii 1960, concentrandu-se pe un mic orasel din Mississippi si imbogatit cu personaje fascinante.  Cel care aduce romanul lui Stockett pe marele ecran este scenaristul/regizorul Tate Taylor, un prieten vechi al autorului si cineva care cunoaste zona geografica in care intim se desfasoara povestea.  Cunostintele lui Taylor despre Sud si intensa sa daruire credincioasa in a realiza un film demn de cartea lui Stockett se arata prin fiecare scena a acestei drame impresionante in care distributia stie ce are de facut.

The Help este genul de film scurt cu care sunteti obisnuiti in August ce vine dupa o vara plina de filme cu efecte dezamagitoare, este o gura de aer proaspat. Ideea greoaie si subiectul provocator n-ar trebui sa opreasca publicul adult sa-l vada, desi problemele dezbatute aici ar putea alunga cativa spectatori.  Eu sugerez ca prejudecatile sa fie lasate de-o parte ca filmul sa-si puna magia in miscare.

 

Actiunea cartii are loc in Jackson, Mississippi (filmul fiind turnat in Greenwood, Mississippi) si o urmareste pe Skeeter (Emma Stone), o recenta absolventa a facultatii Ole Miss cu ambitii de a deveni scriitor.  Un editor puternic din New York sugereaza sa-si concentreze eforturile asupra unui subiect nou si proaspat – si ceva care merita atentie – Skeeter gasindu-si rapid tema necesara.

Intorcandu-se in Jackson, Skeeter se reintalneste cu prietenii ei de o viata, realizand ca vederile lor rasiste au devenit de necontrolat.  Skeeter incearca sa ramana prietena cu aceste femei care-si petrec zilele jucand bridge si barfind, dar Skeeter cauta sa se imprieteneasca mai degraba cu servitoarele lor de culoare.  Aceste femei ignorate si lipsite de voce au crescut copiii stapanelor lor albe de decenii numai pentru a vedea ca acei copii care acum au crecut le trateaza cu acelasi dispret.  Skeeter stie ca e o poveste aici, dar asternand pe hartie cu legile lui Jim Crow in floare cu privire la orice interactiune dintre negri si albi ar putea insemna rusine publica sau chair inchisoare.

In ciuda riscului, Aibileen (Viola Davis) accepta sa contribuie cu povestea ei la cartea lui Skeeter.  Numai povestea lui Aibileen singura ar putea umple capitole, totusi editorul din Ney York vrea participarea mai multor servitoare pentru a considera cartea buna de tipar.  La incurajarile lui Aibileen, Minny (Octavia Spencer) se alatura proiectului secret, urmata cu timpul si de alte servitoare aflate in serviciul prietenilor lui Skeeter  sau familiilor asociate.       Pe masura ce-si dezvaluiesc povestile , cartea lui Skeeter devine mai mult decat un proiect jurnalistic transformandu-se intr-o experienta cruciala, schimbatoare a existentei pentru toate femeile ce-si scot vietile la inaintare pentru a fi auzite.

Scenaristul/regizorul Tate Taylor a adunat un incredibil grup de femei pentru distributie, fiecare personaj fiind adus la viata prin interpretari ce-ti taie respiratia.  Condus de Emma Stone care nu mai impartaseste regimul grupului, The Help scoate la iveala unele dintre cele mai bune interpretari feminine din 2011.  Stone a fost aleasa perfect in rolul lui Skeeter , intr-un rol dificil, o intindere a interpretarilor ei din trecut.  Cunoscuta in general pentru comedii, Stone demonstreaza vulnerabilitatea si puterea personajului, Skeeter devenind unul asa interesant si performanta ei dovedita arata de ce e mereu racolata de producatori.

 

Nominalizata la Oscar, Viola Davis este exact ca Aibileen a cartii, ea interpretand rolul unei femei ce si-a pierdut singurul fiu intr-un accident teribil, dar refuza sa se dea batuta.  Minny a Octaviei Spencer da un impuls filmului, fiind la fel de capricioasa ca personajul descris de Stockett in carte.

Bryce Dallas Howard este delicioasa Hilly Holbrook, conducatoarea grupului plina de ura al carui scop in viata este de a se asigura ca negrii si albii nu folosesc niciodata aceasi toaleta.  Hilly a lui Howard are un zambet mascat si o limba plina de venin ce imprastie otrava.  Howard convinge publicul sa urasca viata sociala razbunatoare.  La fel de talentata este si Jessica Chastain in rolul Celiei Foote, o fata saraca ce se marita bine si este ostracizata de grupul lui Hilly.  In carte, stilul Marylin Monroe al Celiei este evidentiat de inima blanda si sanii mari.  Chastain, care nu arata deloc ca Celia a lui Stockett in viata reala este in schimb extrem de convingatoare cu acest personaj complicat pe ecran.

Una peste alta…

The Help ar fi putut fi transpus altfel pe ecran decat cum a ales Taylor sa transpuna povestea, atentia putand fi indreptata mai mult spre Aibileen decat spre Skeeter, si alegerea lui sa domoleasca scenele deranjante ale demonstratiilor de rasism facand filmul mai putin dur decat Stockett deasemenea este indoielnica.  Din punctul asta devedere, cei care au citit cartea sunt un pic dezamagiti.  totusi ce au realizat Taylor si distributia nu trebuie ignorat, inteleapta crestere a personajelor, una dintre cele mai credincioase adaptari ale unui roman din ultimul deceniu.

Da, parti au trebuit a fi ignorate – asa se intampla in orice adaptare – si alte povestioare se trec cu vederea sau sunt limitate la obiect.  Mai multe informatii despre relatia romantica dintre Skeeter si Stuart ar fi putut ajuta la dezvoltarea trecutului lui Skeeter, dar ar fi insemnat si lungirea perioadei de vizionare.  Si la cele 137 de minute, The Help deja intinde coarda.

Scenele si costumele sunt de clasa I, accentul si manierele sunt conforme cu zona si perioda, si machiajul impreuna cu parul plin de hairspray ne reamintesc de ce intrebuintarea modei de atunci nu e neaparat un lucru bun.  Urmarind filmul e ca si cum te-ai intoarce in timp, in 1960.  Fiecare element al filmului tipa a autenticitate, de la petrecerile cu bridge ale bogatasilor, pana la saracele case ale servitoarelor.

Reclame

Se pare ca Liam Neeson a fost atat de acaparat de actiunea din Taken incat a vrut mai multa si Unknown i-a oferit sansa de a arata ca si la cei 58 de ani ai sai (59 in prezent) este perfect capabil sa fie capul unui thriller cu greutate si plin de actiune.

Trailerele ii fac deserviciul de a-l arata ca si cum ar fi Taken 2, dar in vreme ce Unknown este de departe cel mai bun film al lui Neeson, este in acelasi timp si o vasta imbunatatire a popularului Taken.

 

Este evident ca Oliver Butcher si Stephen Cornwell (adaptand cartea lui Didier Van Cauwelaert) si regizorul Jaume Collet-Serra tanjeau sa se indrepte catre stilul Hitchcockian cu Unknown – si au reusit – in perioade scurte sa evoce personalitatea cinematografica a maestrului.  Cand Unknown isi atinge punctul culminant este o convingatoare expunere a povestii unui om disperat in cautarea adevarului.  La punctul cel mai josnic este o incurcatura confuza si prea complicat.  Din fericire, partile slabe ale filmului sunt ignorate datorita unor scene spectaculoase de actiune si performanta lui Neeson.

 

Dr. Martin Harris (Neeson) si sotia lui, Elizabeth (January Jones) sosesc la Berlin pentru o conferinta biotech la care Dr. Harris trebuie sa tina un discurs.  Indreptandu-se spre luxosul lor hotel cu un taxi, Martin descopera ca si-a uitat servieta la aeroport.  Panicat, el ia alt taxi si se intoarce pentru a-si recupera servieta ce contine cercetarile lui si bani pentru calatorie, impreuna cu portofelul si pasaportul.

Cursa din al doilea taxi se termina cu un teribil accident, masina zburandu-i peste un pod si prabusindu-se intr-un rau.  Soferita Gina (Diane Kruger) reuseste sa-l scoata din taxiul ce se duce la fund si-l duce la mal. Ajunsi aici, intervine ambulanta iar Gina pleaca.  Martin isi revine dupa patru zile mai tarziu in Berlin cu o memorie incetosata si fara acte de identitate.  Isi stie numele si este imendiat alarmat ca sotia lui nu se afla langa el.

Incalcand regulile doctorului sau, Martin se grabeste inapoi la hotel pentru a-si gasi nevasta. Administratorii hotelului sunt nedumeriti daca sa il lase sau nu sa intre, dar insista ca sotia lui ii va putea confirma identitatea.  E un soc total nu numai cand Liz nu il recunoaste , dar si cand un alt barbat pretinde ca e Dr. Harris (Aidan Quinn).  Liz intareste afirmatiile celui de al doilea Harris ceea ce il determina pe in continuare confuzul Dr. Martin Harris sa creada ca Liz e tinuta ostatica si obligata sa raspunda intr-o maniera asa bizara, sau ca sufera de vreun tip de amnezie.

Martin e in cautare de raspunsuri apeland la ajutorul unui fos ofiter, acum detectiv particular (Bruno Ganz) si la al extrem de ezitantei Gina ce are si ea problemele ei si chiar nu-si doreste orice atentie inutila.

 

Una peste alta…

Regizorul Jaume Collet-Serra (Orphan) ridica efectiv nivelul de tensiune de-a lungul filmului oferind incetisor indicii publicului. si trebuie sa recunosc, n-am ghicit finalul reinprospatat  si neobisnuit.  Sunt tot felul de incurcaturi si incrucisari ce te fac sa-ti dai tot timpul cu ghicitul.  Din pacate, respectivul raspuns la intrebarea doctorului MArtin nu este la fel de satisfacator ca actiunea ce duce la marea descoperire.

Unknown ia cateva intoarceri neinspirate catre final, dar pentru ca Neeson este atat de convingator in postura de amnezic disperat in cautarea adevarului, poti ignora cateva din golurile ilogice de pe parcurs.  Adaugati punerea in scena a regizorului Jaume Collet-Serra (inclusiv una din cele mai bune urmariri rutiere din ultimii ani) a cateva scene brutale de lupta si zona filmarilor din Berlin cu aceea atmosfera speciala si veti obtine un film cu adevarat intrigant.

Coraline Jones (Dakota Fanning) este o fetita in varsta de 11 ani ce se muta intr-un nou apartament impreuna cu parintii ei, mama cu capul in nori (Teri Hatcher) si tatal (John Hodgman).

Parintii ei sunt ocupati scriind carti de ngradinarit si nu au prea mult timp sa vorbeasca sau sa-i acoorde prea multa atentie lui Coraline, asa ca ea se dedica sa explore imprejurimile.  Merge in padure si se imprieteneste cu un pusti numit Wybie (Robert Bailey Jr.) si explora camerele din noua ei casa, descoperind o mica usa incuiata practic ascunsa vederii.

Coraline fiind un copil curios intra pe usa si strabate un tunel ce o duce la o casa ce arata ciudat de asemanator cu a ei.  Exista chiar si o mama – cunoscuta ca Cealalta Mama, si un tata numit Celalalt Tata – ce locuiesc in aceasta lume si arata exact ca parintii fetei, dar cu o difereneta majora : Cealalta Mama si Celalalt Tata au nasturi in loc de ochi.

Aceste cercuri mari si negre nu arata nimic din ce ar putea gandi Celalalt Tata si Cealalta Mama, dar cuvintele si actiunile lor indica faptul ca o iubesc pe Coraline.  Cealalta Mama si Celalalt Tata o vor pe Coraline in lumea lor, unde promit sa reverse dragoste si atentie asupra lui Coraline, in moduri in care parintii ei nu s-au sinchisit.

     

La inceput Coraline este absolut captivata de acesti oameni ciudati cu nasturi in loc de ochi care o hranesc cu mancaruri delicioase si o asculta cu adevarat, lucru pe care parintii ei nu l-au mai facut de ceva vreme.  Dar pe masura ce petrece mai mult timp in cealalta lume, Coraline vede raul din spatele ochilor negre si zambetelor false.

Dupa ce am vazut filmul primul meu gand a fost : ¨ N-am nici cea mai vaga idee cine e publicul tinta pentru asta¨ .  Dar stiu totusi cui ii va placea Coraline.  Mie mi-a placut si cred ca o sa le placa si celor care se bucura la vederea animatiei Stop Motion.

Problema e ca primele 30 de minute sunt pentru publicul tanar, in timp ce ultima ora este in mod sigur indreptata catre publicul mai matur.  Dar asta nu inseamna ca cei tineri nu ar avea ce vedea in aceasta incredibil de detaliata si imaginara lume a pasajelor secrete ademenindu-te catre niste parinti rai si malefici.  Coraline ar putea inspira cateva cosmaruri implicand creaturi cu ochi de nasture si fantome ale copiilor prinsi in aceasta lume, asa ca e o decizie grea pentru parinti daca sa lase pe cineva mai tanar de 13 ani sa vada acest film.        Eu spun ca e minunat si fascinant din punct de vedere vizual cu vibranta lui paleta de culori deruland animatia la cel mai inalt nivel.  De fapt, efectul secventelor 3D in care Coraline se taraste prin tunelul dintre cele doua lumi, chiar m-a ametit.  Normal, asta nu e un indemn pentru bunul mers al vanzarilor, dar arata cat de real mi s-a parut tunelul la momentul vizonarii.

     

Cartea lui Neil Gaiman a fost o incurcata poveste a unei tinere fete ce cutreiera printr-o lume ciudata locuita de alte versiuni ale mamei si tatalui ei. Cartea a fost infricosatoare, dar scenaristul/regizorul Selick o face chiar mai infricosatoare adaugand un ton si mai sumbru si secretos temei in cauza.

Extraterestrii ce se ascund pe Pamant nu este un concept nou, dar in aventura sci-fi,  I Am Number Four avem impresia ca vedem ceva ce n-a mai fost facut in filmele obisnuite cu acest gen de subiect.  Productia Dreamworks despre un tanar extraterestru ce incearca sa se adapteze in postura de liceean intr-un mic orasel beneficiaza de o descurcareata si tanara distributie, scene de actiune acaparatoare.  Mai distractiv decat reclamele care incearca sa-l promoveze mai mult ca pe o romanta,  I Am Number Four este indreptat mai mult catre publicul tanar, dar nu-i ignora nici pe fanii sci-fi adulti.

Actorul britanic in varsta de 21 de ani, Alex Pettyfer il intruchipeaza pe Numarul Patru, un extraterestru care, impreuna cu mentorul/protectorul lui, Henri (Timothy Olyphant), traieste pe Pamant ascunzandu-se si pierdandu-se in multime.  Number Four este de fapt unul din cei noua extraterestrii de pe planeta Lorien care au fost trimisi pe Pamant cand planeta lor a fost atacata si distrusa de nemilosii Mogadorieni.  Inamicii lor i-au urmarit pe Pamant, dar trebuie sa-i omoare in ordine.  La inceputul filmului suntem martorii uciderii Numarului Trei, ceea ce inseamna – cine nu s-a prins? – ca urmeaza Numarul Patru

Number Four si Henri si-au petrecut timpul pe Pamant mutandu-se din loc in loc in efortul ca radarul Mogadorienilor sa nu-i detecteze.  Vietile lor constau in a fugi din fata oricarui potential pericol, si dupa moartea Numarului Trei (Numarul Patru stie asta pentru ca un tatuaj este desenat prin magie pe pielea lui odata cu moartea fiecarui extraterestru), el si Henri impacheteaza rapid si se indreapta spre urmatoarea destinatie : Ohio.  Sub numele de John Smith, Numarul Patru se inscrie la singurul liceu al oraselului.

Desi Henri il avertizeaza constant pe protejatul lui sa nu faca valuri, „John” nu poate controla atentia indreptata catre el datorita faptului ca e nou, aratos si evident atras de fotografa devotata, fosta majoreta si una peste alta de treaba, Sara (Dianna Agron).  Sara are un fost iubit, idiot si posesiv, Mark (Jake Abel), ce e deasemenea popular prin faptul ca e in echipa de fotbal, si apropiindu-se de Sara, John devine tinta individului si a colegilor lui fotbalisti.  John, incercand pe cat posibil sa nu iasa in evidenta, toleranta lui pentru abuz se termina cand Sara e amenintata.

John se imprieteneste rapid cu o alta victima a durilor, Sam (Callan McAuliffe), un singuratic ce prefera sa citeasca despre extraterestrii decat sa socializeze cu colegii lui. Cei doi se inteleg de minune, desi la inceput Sam nu stie despre originea si abilitatile noului sau prieten.  Totusi Sam isi da seama in curand ca e ceva ciudat in legatura cu pustiul cel nou dupa ce mainile lui se aprind si arunca cu obiecte si oameni cu mai putin efort decat noi cand incercam sa aruncam un sac de gunoi. O nota laterala : palmele luminoase si puterea crescuta sunt proaspat trezite din clipa in care John a privit-o intaia oara pe Sara.

Curand John, – in ciuda tuturor indicatiilor explicite ale lui Henri – are prima lui iubita, primul prieten adevarat si dusmani la scoala carora nu le-ar placea altceva mai mult decat sa-l trimita pe John inapoi de oriunde o fi venit. Intre timp, el si Henri raman vigilenti cautand orice semn daca nu cumva Mogadorienii (sapte indivizii tatuati, genul umanoid de creaturi in sacouri negre) le-au gasit ascunzatoarea.  Dar cu toata agitatia in urma venirii la scoala si iubirea lui Sarah pentru fotografie, chipul lui John ajunge rapid pe internet.  Mogadorienii sunt de-ajuns de rai pentru a-l vana, punand in miscare o urmarire epica in care Numarul Patru este ajutat de animalul lui extraterestru si o dura, super puternica eroina, Numarul Sase (Teresa Palmer) ce se iveste pe o motocicleta pentru a salva ziua.

Interpretarea si comparatii inevitabile

Dreamworks spera sa lanseze o noua franciza cu I Am Number Four, ce este bazata pe prima carte dintr-o serie a lui Pittacus Lore (care de fapt sunt James Frey si Jobie Hughes).  Daca se prezinta bine la box-office am putea vedea mai multe aventuri ale extraterstrilor la cinema in viitor.  Si daca vor aparea sunt lectii de invatat din aceasta prima parte.  De exemplu, e nevoie de punerea romantei pe un plan secundar si aprofundarea in cunoasterea Numarului Patru si abilitatilor lui.  I Am Number Four este mai preocupat de promovarea povestii de dragoste si sa ne faca sa intelegem ca daca Numarul Patru vine de pe o alta planeta asta nu inseamna ca el nu trebuie sa se confrunte cu problemele obisnuite ale unui liceean.  Sigur, are lumini ce-i ies din palme si poate arunca cu masini de colo-colo cu usurinta si exista o rasa de extraterestrii malefici porniti sa-l ucida, dar este si noul pusti de la scoala cu dificultati in a se adapta.  Trece prin toata drama indragostirii pentru prima oara, si este tachinat pentru ca este diferit desi nimeni nu stie prin ce e exact diferit.  Inlaturati partea sci-fi a filmului si asta veti obtine – un film obisnuit ca atatea altele.  Dar I Am Number Four este salvat de la a fi un astfel de film monoton, ci scene de actiune bine executate si joc actoricesc decent de la intreaga echipa.

Si pentru ca tot vorbim despre filme cu liceeni, similaritatile lui I Am Number Four cu Twilight nu pot fi ignorate, chiar daca prin aceasta i-am putea acoorda Twilightului o nota prea mare.  Twilight evident n-a inventat ¨intrusul ce incearca sa fie acceptat in timp ce se indragosteste pentru prima oara¨si nu detine drepturile pentru a utiliza acest rezumat.

     

Acestea fiind spuse, este posibil – pentru ca emfaza a fost plasata in povestea de dragoste – ca scanteia vampirilor din Twilight sa fie inlocuita cu chimia generata de extraterestrii aratosi tinerilor fani sci-fi/romance.  Filmele au multe in comun, personajul lui Alex Pettyfer, I Am Number Four intervenind peste Robert Pattinson, si fata de treaba interpretata de Dianna Agron, Sarah, ce nu vrea sa fie doar o alta eleva de liceu plina de clisee incercand sa o substituie pe Bella.

Chiar si oraselul Numarului Patru are aceeasi vibratie cu cel din Twilight.  I Am Number Four o sa fie considerat o clona extraterestra a lui Twilight chiar daca similaritatile nu au fost intentionate.

Totusi, Nimarul Patru e autentic si se poate lauda cu o interpretare mai credibila decat a celor din Twilight.  Sarah a lui Agron este cuminte si draguta (spre deosebire de Bella a lui Stewart, ce este rasfatata si tafnoasa), starul din Glee avand o performanta placuta in calitate de personaj feminin principal.

Pattinson a avut dezavantajul de a avea nevoie sa arate ca un vampir suferind aflandu-se in apropierea unei fete ce-l innebuneste provocandu-i pofta de sange, in timp ce Pettyfer poate in mod liber sa se comporte ca si cum dragostea n-ar fi o boala fatala. (uneori).

Amandoi, Edward a lui Pattinson si John al lui Pettyfer au puteri extraordinare, dar actiunile si reactionarile lui Pettyfer sunt mai umane (desi e un extraterestru) spre deosebire de Pattinson aflat in sitautii similare.

Numai timpul va spune daca agitatia din jurul lui Pettyfer (are trei filme lansate in 2011 inclusiv acesta, si se zvoneste ca e in candidatura pentru o alta serie de filme pentru tinerii adulti) este meritata si va continua sau aceasta interpretare din I Am Number Four este cea mai buna pe care o putem primi.  Pattinson a indurat acelasi chin, dar a aratat ca e capabil de mai mult decat i s-a permis in Twilight, descurcandu-se si cu roluri in productii indie (cel din Water for Elephants arata promitator).  Acelasi lucru s-ar putea intampla si cu Pettyfer.  E solid in Numarul Patru si ar fi interesant sa vedem cum se transforma in alte filme.

     

Aussie (Callan McAuliffe) se descurca bine fiind obsedatul de extraterestri, Sam, Timothy Olyphant este impresionant ca mentor al Numarului Patru, iar Jake Abel este un chinuitor convingator, dar premiul cel mare pentru actorie in rol secundar ii revine lui Teresa Palmer.  Acoperita cu haine din piele, cu centuri umplute cu arme, si bagand viteza sa-i salveze pe toti cu motocicleta ei rosie Ducatti, Numarul Sase al lui Palmer este sexy si periculos.

Palmer vine si pleaca in film, in timp ce povestea de dragoste a celor doi despre care am tot vorbit preia controlul, dar cand filmul se indreapta catre final, la confruntarea finala de la liceu, Palmer joaca dupa propriile reguli.  Numarul Sase al lui Palmer este o femeie a actiunii, si vai de cel care ii va sta in cale!  Daca va exista o continuare, sper ca Numarul Sase al lui Palmer sa fie promovat, ea fiind genul de personaj feminin bun de care avem mai multa nevoie.  Sarah al lui Agron isi poate avea fanii in cei romantici, dar banii mei sunt pentru Numarul Sase al lui Palmer.

Una peste alta…

In adaptarea romanului nu totul a facut calatoria de la pagina pe ecran, dar s-a capturat baza cartii.  Pierdute in adaptarea filmului au fost scene ale planetei extraterestre, alte detalii din trecutul Numarului Patru, si informatii care sa releve de ce cutia pe care Numarul Patru si Henry o luau cu ei la fiecare mutare este asa de importanta pentru supravietuirea lor.

Aceste detalii nu s-au introdus in film avand in vedere ca s-a concentrat mai mult pe povestea de dragoste.  Aceasta concentrare poate-i multumeste pe tinerii fani, dar ii dezamageste pe iubitorii sci-fi care au citit cartea si nu numai.

Totusi, in ciuda similaritatilor cu Twilight si prea multa concentrare pe povestea de dragoste, I Am Number Four este un film satisfacator de genul ¨baiatul intalneste fata¨, si cu cateva scene cu adevarat incredibile de lupta si efecte speciale.

Lasati-ma sa spun asta de la inceput : Iubesc romanul One Day de David Nicholls.  Este inteligent, amuzant si miscator – genul de carte ¨n-o pot lasa din mana¨.  N-as merge atat de departe incat sa afirm ca in roman este o poveste magica, dar a avut momentele sale magice.  Cand am intors ultima pagina si a trebuit sa imi iau adio de la personajele de care ma atasasem, m-am intristat foarte tare ca s-a terminat.  Si pentru ca Nicholls si-a adaptat cartea pe ecran, am crezut cu naivitate ca va reusi sa transpuna esenta speciala a cartii in versiunea cinematografica.  Acum dupa parcurgerea adaptarii, amintirile mele din timpul petrecut cu Dexter si Em ai cartii au fost compromise.

Dispretuiesc profund personajele aduse la viata pe ecran.  Acestia nu sunt Dex si Em din carte, ci doi oribil de nefericiti si neatragatori oameni.  Sa-ti petreci o singura ora din viata cu Dex si Em din film e o experienta plictisitoare.  Daca as putea, m-as intoarce inapoi in timp in momentul in care m-am asezat sa vad One Day, sa ma ridic si sa plec spunandu-mi ca de dragul admiratiei si amintirilor placute ale cartii sa nu ma uit nicicand la film. Niciodata.

Em (Anne Hathaway) este timida, Dex (Jim Sturgess) e indraznet.  Ea nu e activa sexual, in timp ce Dex are cate o alta fata in pat in fiecare seara.  Timpul lui Dex la facultate a fost petrecut petrecand, in timp ce Em si-a tinut nasul prin carti (e evident pentru ca poarta ochelari si trebuie prin urmare, sa fie si desteapta si studioasa).

Totusi, in ultima noapte inainte de a parasi facultatea pentru totdeauna, cei doi sfarsesc in mod neasteptat impreuna.  De aici se naste o prietenie ce va dura decenii, desi cei doi se vad doar o data oe an la 15 iulie.  Ei trec prin toate starile posibile in aceasta zi ce pare o eternitate.

     

Anne Hathaway este o alegere oribila si accentul ei… ei bine va trebui sa dam pe cineva afara din Top 10 cele mai Groaznice Accente din filme pentru a dace loc accentului cand britanic, cand scotian, cand irlandez.  Am putea trece peste problema cu accentul (si trag de par ¨am putea¨) daca : a) N-ar fi existat actrite britanice capabile sa manevreze rolul si b) ar fi existat cea mai mica urma de chimie intre Hathaway si Jim Sturgess.  Dar pentru ca sunt sute de actrite britanice ce ar fi putut-o interpreta pe Em, si pentru ca exista 0% chimie intre cei doi oameni de pe ecran 90% din durata, nu exista absolut niciun motiv pentru care producatorul sa mearga cu Hathaway.  Hathaway e o actrita talentata (a aratat de ce e capabila in ¨Rachel Getting Married¨, ¨Alice in Wonderland¨ si ¨The Devil Wears Prada¨), dar One Day nu va fi niciodata socotit printre realizarile ei.  Pur si simplu rolul nu e pentru ea.

Jim Sturgess pe de alta parte, e potrivit pentru Dex. Daca scenariul lui Nicholls ar fi facut dreptate cartii, Sturgess interpretandu-l pe Dex ar fi fost cea mai buna alegere.  Sunt momente – desi scurte – in care Sturgess e exact Dex.  Daca scenariul ar fi avut mai multa profunzime, aceste momente ne-ar fi putut dovedi cat de bun ar fi putut fi Sturgess in acest rol.

   

Detaliul cel mai interesant al cartii cred ca a fost schimbul de scrisori dintre Dex si Em de-a lungul anilor.  In ele si-au vorbit din inima unul altuia, recunoscandu-si slabiciunile si defectele.  De fapt, prin ele Dex si Em devin reali.  Filmul abia mentioneaza scrisorile, ceea ce ar fi fost in regula daca le-ar fi inlocuit cu ceva care sa intregeasca imaginea trecutului, care sa faca aceste doua frumoase personaje din carte sa prinda viata pe ecran.  Dar nu este, si din cauza asta nimic din prietenia lor de-a lungul anilor ca adulti nu conteaza pentru public.  Nu-i cunoastem pe acesti oameni si ce-i mai rau e ca nu ni se da nici un motiv sa ne pese de relatia lor, sau pentru a le intelege motivatiile. (decat la un nivel superficial).  In schimb, tot ceea ce am gandit pe intreaga durata a vizionarii a fost : ¨Fiti impreuna, nu fiti impreuna, nu imi pasa. Numai terminati odata.¨  Si asta nu e cartea de care m-am indragostit.

 

Big Miracle? Ce nu e in regula cu „Everybody Loves Whales” (titlul initial al filmului) ? Big Miracle e atat de generic incat ar putea fi vorba de orice. Si vorbind cu oamenii despre film inainte de lansare a trebuit sa clarific la ce film ma refer : „Stii tu, cel despre balenele captive… ” Iau asta ca pe un semn ca titlul nu functioneaza, lucru care sper, nu va duce la ratacirea lui prin box-office.  Pentru ca, oricat de nepotrivit ar fi titlul, Big Miracle nu e un film rau.  Cateva povestioare secundare l-au oprit de la a fi castigatorul ce ar fi putut fi, dar este un decent film prietenos pentru familie, ce aminteste de surpriza din box-office a lui Warner Bros din 2011, Dolphin Tale.

Vedeti ce vreau sa spun? Exista un cuvant clar in titlu si acest film si-a gasit repede publicul tinta si altii pe langa.  Toata lumea iubeste balenele – sau cel putin le plac – asa ca de ce sa nu pui asta in titlu?

     

Big Miracle este povestea adevarata a unei familii alcatuite din trei balene intepenite intr-un mic oras din Barrow, Alaska in 1988, dupa cum este relatat in cartea lui Tom Rose din urmatorul an: „ Freeing The Whales : How The Media Created The World’s Greatest Non-Event (interesant titlu nu?)

John Krasinski (The Office) este aici Adam Carlson, un reporter TV ce tanjeste dupa o sansa de a parasi stirile din Alaska in schimbul unui job intr-o corporatie.  Aflat la datorie, el si un pusti din oras, Nathan (Ahmaogak Sweeny) dau accidental de balene.                                       Cele trei creaturi prinse trebuie sa iasa la suprafata pentru aer in singurul loc dezghetat al marii.  Dar cu temperatura scazand, mica zona libera de gheata va fi in curand acoperita, asta insemnand moartea balenelor.  Si chiar daca reusesc sa pastreze mica zona astfel pentru a respira, sunt la mile departare de ocean fara nicio posibilitate dea rezista fara ajutor!

     

Si aici intervine Adam cu visul sau de a evada din Alaska.  El face un reportaj despre balene ce este cules de Tom Brokaw.  Putinul acesta expus la stirile serii de la NBC duce la o avalansa de jurnalisti indreptata catre Brokaw, iar Adam o fata cunoscuta in multime.  Celebritatea lui creste, dar si a balenelor, ce au acum o lume intreaga atenta la orice stire privind salvarea lor.

Bineinteles si Greenpeace se implica in misiune si devine forta principala in a obtine ajutor de la Guvern.  Voluntarul Rachel Kramer (Drew Barrymore) implora, pledeaza, plange si tipa pentru a ajunge la cel mai neplacut aliat – (Alaska National Guard) magnat al petrolului (interpretat de Ted Danson), capitanii si chiar la presedintele Reagan si oamenii lui – lucrand impreuna pentru scopul comun de a elibera balenele.  Dar tot ce incearca ei nu e de ajuns.  Balenele vor avea nevoie de rusi, dar le va solicita America si presedintele Reagan ajutorul?

     

Una peste alta….

 

Balenele captive ar trebui sa fie inima filmului, dar regizorul Ken Kwapis si echipa au optat pentru petrecerea a ceva mai mult timp pe relatiile umane, inclusiv un flirt ciudat dintre tipul reporteras de treaba si oportunista din L.A. (Kristen Bell) ce vede balenele doar ca pe o poveste ce-i va impulsiona cariera.

Da, Adam al lui Krasinski priveste la fel spre balene ca o oportunitate de a avansa, dar el isi are prioritatile bine definite si chiar ii pasa de bunastarea balenelor, avansarea profesionala fiind pe locul al doilea.   Si cum pentru Krasinski un singur interes amoros n-a fost de ajuns, el a mai trebuit si sa se descurce cu o incurcatura de romantism si cu personajul activist de la Greenpeace al lui Drew Barrymore.

                                             

Adam si Rachel obisnuiau sa-si dea intalniri si sti pana la momentul eliberarii balenelor ca scanteia ramasa se va aprinde intr-o romanta inflacarata.  Filmul mentioneaza deasemenea si relatia dintre colonelul de la Garda Nationala, Scott Boyer (Dermot Mulroney) si membra echipei de la Casa Alba, Kelly Meyers (Vinessa Shaw).      Relatia este bazata pe povestea adevarata a colonelului Tom Carroll, ce a murit intr-un tragic accident aviatic la cativa ani dupa evenimentele din film, si Bonnie Mersinger.   Cei doi vorbeau la telefon despre efortul de a salva balenele si Bonnie (cea reala) a spus ca stia doar vorbind cu Tom ca se va casatori cu el – chiar inainte de a se cunoaste.  Este o poveste draguta si-si merita timpul primit in film chiar si cu scurta absenta a balenelor.

   

Big Miracle ii arata cu degetul pe petrolieri si Barrymore trebuie sa livreze o serie de discursuri sanctionante/pasionante dupa cum era de asteptat.  Satenii din Alaska sunt aratati ca locuitori si in cele din urma salvatorii situatiei, dar povestea nu se concentreaza niciodata asupra lor decat pentru cateva momente in care capitanul debate asupra uciderii balenelor (ce nu sunt macelarite pentru mancare).  Pacat, avand in vedere ca in scurtul timp petrecut cu ei par o gloata interesanta.

 

Actoria e in regula, dialogul e din anii ’80, zambetele sunt prezente in cea mai mare parte a filmului (in ciuda subiectului serios) , si efectele speciale cu balenele sunt destul de credibile.  Ma rog, pentru cei care iubesc povestile cu animale, puteti alege si mai rau decat balenele.

Actiunea se petrece intr-un viitor regresiv daca pot spune asa, si America de Nor este numita acum Panem. Tara arata ca in anii ’30 din Marea Criza si e impartita in cei avuti si in cei saraci lipiti.

Cei bogati si privilegiati traiesc in Capitol, si doar pentru distractie au realizat un reality-show numit Hunger Games, urmarit de milioane in care bieti tineri saraci sunt alesi prin loterie sa lupte pana la moarte. Familiile tinerilor locuiesc in cele 12 districte ale Panemului in cartiere de rahat asteptand cu sufletul la gura si sperand sa nu fie ei selectati, dar acum o fata incearca sa-si schimbe destinul.

Fiica unui miner, Katnis Everdeen se ofera voluntar pentru a lua locul surorii ei mai mici in competitia Knock-Out (Stanley Tucci isi revela latura actoriceasca de tip rau fid gazda cea groteasca) si „pariaza” pe daramarea sistemului.

     

Filmul este bazat pe popularele carti adresate tinerilor ale lui Suzanne Collins, ce i-a facut pe critici sa zbiere cat ii tineau plamanii ca e cel mai bun si mai inovativ sci-fi de la Matrix incoace.

Ideea generala e ce este un film inteligent si terifiant si pare sa fie urmatoarea serie literara adresata tinerilor, transformata intr-o franciza cinematografica.  A ramas cu siguranta un gol pe piata acum ca Potter s-a terminat si Twilight mai sta doar intr-un singur picior. Acestea fiind spuse va putea Katnis sa-si schimbe destinul?

     

Filmul se termina lasand loc unei continuari – nicio surpriza sincer avand in vedere ca mai sunt doua carti in serie gata pregatite sa fie aduse pe marele ecran daca aceasta va fi un succes – si cu toate semnele ce sugereza o lovitura de box-office n-avem nici un motiv sa credem ca n-o s-o mai vedem pe Katnis.


Reclame