CinefilBlog

Archive for the ‘Thriller’ Category

Poster Film

Lansat la începutul lui iunie acum doi ani, se spunea că este un prequel la Alien. Având în vedere că e regizat de Ridley Scott, ar putea fi destul de bun.

Acţiunea are loc pe Pământ, în 2058, într-un şantier arheologic din Africa scoţându-se la iveală artefacte extraterestre ce sugerează că oamenii au fost creaţi prin ingineria genetică avansată a unei rase de extraterestri. (space jockeys).

Aceşti „zei dumnezei” au transfigurat totodată şi Pământul pentru a-l face locuibil pentru creaţiile lor umane.

Printre descoperiri se numără şi coordonatele indicând locaţia, casa extraterestrilor creatori, spre “Paradis”. Peste câteva luni mai târziu, Weyland Corp lansează nava spaţială Prometheus pentru a stabili primul contact

Mission Database    

Câţiva ani mai târziu, Prometheus intră în sistemul solar Zeta Riticuli. Oamenii sunt salutaţi de creatorii lor, apoi transportaţi mai departe în spaţiu, spre o înfricoşătoare, şi totuşi fascinantă lume.

Ca răsplată ei împărtăseşc informaţii din incredibila lor tehnologie. Dar pentru un membru al echipajului Prometheus, asta nu este de ajuns.

Înşelându-i, el fură codul ce l-ar putea ajuta să atingă originnea puterii zeilor, ajungându-se astfel ca oamenii să aibă puteri egale cu aceştia. Extaterestrii cuceritori pot fi interesaţi  de ştiinţă, dar mai sunt şi cuceritori nemiloşi, distrugători de lumi, ce n-ar accepta sub nicio formă ca oamenii să le fie egali.

Ei dezlănţuie asupra fugarilor arma lor favorită, o creatură folosită pentru a “curăţa” lumile înainte de colonizare.

Dar ceva nu merge conform planului, iar oamenii reuşesc să întoarcă arma împotriva creatorilor lor. De aici, o întreagă aventură…

 

 

 

 

Daca va plac filmele lui Michael Bay si v-ati intristat ca nu avea de gand sa mai semneze o productie zgomotoasa la care sa nu gandesti prea mult (in stilul blockbusterelor lui), atunci nu va mai temeti! – Peter Berg iese la inaintare cu Battleship.

 

E bazat pe jocul Hasbro cu acelasi nume, dar numai putin – foarte putin.  Totusi, daca va plac actiunile in stil mare si fara prea multa minte, cu efecte speciale din belsug, zgomot si drama, si chiar distractiv – chiar daca acest lucru a fost pe alaturi neintentionat – atunci acesta este filmul perfect.

Vase navale din intreaga lume se aduna la coasta hawaiana pentru exercitiile marine anuale, cand o nava extraterestra se iveste din mare.

Alex Hopper (Kitsch, proaspat revenit dupa ¨John Carter¨) este repartizat de amiralul Shane (Liam Neeson apare in primele 10 minute si apoi din nou la sfarsit) pentru a afla ce se intampla.

 

Ei bine ce se intampla e faptul ca extraterestrii s-au decis sa investigheze Pamantul fara ca macar sa se sinchiseasca sa afle mai intai ce ne determina sa ucidem fara a clipi.

Alex e lenes si norocos ca nu se afla la inchisoare – asa ca nu va fi nicio surpriza sa descoperiti ca el va deveni eroul zilei.

E o combinatie intre Independece Day si Transformers, iar Berg detine controlul asupra unui arsenal de efecte speciale.  E si un pic ridicol, dar placut daca n-ai chef sa te concentrezi prea tare!

 

Etichete: ,

Se pare ca Liam Neeson a fost atat de acaparat de actiunea din Taken incat a vrut mai multa si Unknown i-a oferit sansa de a arata ca si la cei 58 de ani ai sai (59 in prezent) este perfect capabil sa fie capul unui thriller cu greutate si plin de actiune.

Trailerele ii fac deserviciul de a-l arata ca si cum ar fi Taken 2, dar in vreme ce Unknown este de departe cel mai bun film al lui Neeson, este in acelasi timp si o vasta imbunatatire a popularului Taken.

 

Este evident ca Oliver Butcher si Stephen Cornwell (adaptand cartea lui Didier Van Cauwelaert) si regizorul Jaume Collet-Serra tanjeau sa se indrepte catre stilul Hitchcockian cu Unknown – si au reusit – in perioade scurte sa evoce personalitatea cinematografica a maestrului.  Cand Unknown isi atinge punctul culminant este o convingatoare expunere a povestii unui om disperat in cautarea adevarului.  La punctul cel mai josnic este o incurcatura confuza si prea complicat.  Din fericire, partile slabe ale filmului sunt ignorate datorita unor scene spectaculoase de actiune si performanta lui Neeson.

 

Dr. Martin Harris (Neeson) si sotia lui, Elizabeth (January Jones) sosesc la Berlin pentru o conferinta biotech la care Dr. Harris trebuie sa tina un discurs.  Indreptandu-se spre luxosul lor hotel cu un taxi, Martin descopera ca si-a uitat servieta la aeroport.  Panicat, el ia alt taxi si se intoarce pentru a-si recupera servieta ce contine cercetarile lui si bani pentru calatorie, impreuna cu portofelul si pasaportul.

Cursa din al doilea taxi se termina cu un teribil accident, masina zburandu-i peste un pod si prabusindu-se intr-un rau.  Soferita Gina (Diane Kruger) reuseste sa-l scoata din taxiul ce se duce la fund si-l duce la mal. Ajunsi aici, intervine ambulanta iar Gina pleaca.  Martin isi revine dupa patru zile mai tarziu in Berlin cu o memorie incetosata si fara acte de identitate.  Isi stie numele si este imendiat alarmat ca sotia lui nu se afla langa el.

Incalcand regulile doctorului sau, Martin se grabeste inapoi la hotel pentru a-si gasi nevasta. Administratorii hotelului sunt nedumeriti daca sa il lase sau nu sa intre, dar insista ca sotia lui ii va putea confirma identitatea.  E un soc total nu numai cand Liz nu il recunoaste , dar si cand un alt barbat pretinde ca e Dr. Harris (Aidan Quinn).  Liz intareste afirmatiile celui de al doilea Harris ceea ce il determina pe in continuare confuzul Dr. Martin Harris sa creada ca Liz e tinuta ostatica si obligata sa raspunda intr-o maniera asa bizara, sau ca sufera de vreun tip de amnezie.

Martin e in cautare de raspunsuri apeland la ajutorul unui fos ofiter, acum detectiv particular (Bruno Ganz) si la al extrem de ezitantei Gina ce are si ea problemele ei si chiar nu-si doreste orice atentie inutila.

 

Una peste alta…

Regizorul Jaume Collet-Serra (Orphan) ridica efectiv nivelul de tensiune de-a lungul filmului oferind incetisor indicii publicului. si trebuie sa recunosc, n-am ghicit finalul reinprospatat  si neobisnuit.  Sunt tot felul de incurcaturi si incrucisari ce te fac sa-ti dai tot timpul cu ghicitul.  Din pacate, respectivul raspuns la intrebarea doctorului MArtin nu este la fel de satisfacator ca actiunea ce duce la marea descoperire.

Unknown ia cateva intoarceri neinspirate catre final, dar pentru ca Neeson este atat de convingator in postura de amnezic disperat in cautarea adevarului, poti ignora cateva din golurile ilogice de pe parcurs.  Adaugati punerea in scena a regizorului Jaume Collet-Serra (inclusiv una din cele mai bune urmariri rutiere din ultimii ani) a cateva scene brutale de lupta si zona filmarilor din Berlin cu aceea atmosfera speciala si veti obtine un film cu adevarat intrigant.

Extraterestrii ce se ascund pe Pamant nu este un concept nou, dar in aventura sci-fi,  I Am Number Four avem impresia ca vedem ceva ce n-a mai fost facut in filmele obisnuite cu acest gen de subiect.  Productia Dreamworks despre un tanar extraterestru ce incearca sa se adapteze in postura de liceean intr-un mic orasel beneficiaza de o descurcareata si tanara distributie, scene de actiune acaparatoare.  Mai distractiv decat reclamele care incearca sa-l promoveze mai mult ca pe o romanta,  I Am Number Four este indreptat mai mult catre publicul tanar, dar nu-i ignora nici pe fanii sci-fi adulti.

Actorul britanic in varsta de 21 de ani, Alex Pettyfer il intruchipeaza pe Numarul Patru, un extraterestru care, impreuna cu mentorul/protectorul lui, Henri (Timothy Olyphant), traieste pe Pamant ascunzandu-se si pierdandu-se in multime.  Number Four este de fapt unul din cei noua extraterestrii de pe planeta Lorien care au fost trimisi pe Pamant cand planeta lor a fost atacata si distrusa de nemilosii Mogadorieni.  Inamicii lor i-au urmarit pe Pamant, dar trebuie sa-i omoare in ordine.  La inceputul filmului suntem martorii uciderii Numarului Trei, ceea ce inseamna – cine nu s-a prins? – ca urmeaza Numarul Patru

Number Four si Henri si-au petrecut timpul pe Pamant mutandu-se din loc in loc in efortul ca radarul Mogadorienilor sa nu-i detecteze.  Vietile lor constau in a fugi din fata oricarui potential pericol, si dupa moartea Numarului Trei (Numarul Patru stie asta pentru ca un tatuaj este desenat prin magie pe pielea lui odata cu moartea fiecarui extraterestru), el si Henri impacheteaza rapid si se indreapta spre urmatoarea destinatie : Ohio.  Sub numele de John Smith, Numarul Patru se inscrie la singurul liceu al oraselului.

Desi Henri il avertizeaza constant pe protejatul lui sa nu faca valuri, „John” nu poate controla atentia indreptata catre el datorita faptului ca e nou, aratos si evident atras de fotografa devotata, fosta majoreta si una peste alta de treaba, Sara (Dianna Agron).  Sara are un fost iubit, idiot si posesiv, Mark (Jake Abel), ce e deasemenea popular prin faptul ca e in echipa de fotbal, si apropiindu-se de Sara, John devine tinta individului si a colegilor lui fotbalisti.  John, incercand pe cat posibil sa nu iasa in evidenta, toleranta lui pentru abuz se termina cand Sara e amenintata.

John se imprieteneste rapid cu o alta victima a durilor, Sam (Callan McAuliffe), un singuratic ce prefera sa citeasca despre extraterestrii decat sa socializeze cu colegii lui. Cei doi se inteleg de minune, desi la inceput Sam nu stie despre originea si abilitatile noului sau prieten.  Totusi Sam isi da seama in curand ca e ceva ciudat in legatura cu pustiul cel nou dupa ce mainile lui se aprind si arunca cu obiecte si oameni cu mai putin efort decat noi cand incercam sa aruncam un sac de gunoi. O nota laterala : palmele luminoase si puterea crescuta sunt proaspat trezite din clipa in care John a privit-o intaia oara pe Sara.

Curand John, – in ciuda tuturor indicatiilor explicite ale lui Henri – are prima lui iubita, primul prieten adevarat si dusmani la scoala carora nu le-ar placea altceva mai mult decat sa-l trimita pe John inapoi de oriunde o fi venit. Intre timp, el si Henri raman vigilenti cautand orice semn daca nu cumva Mogadorienii (sapte indivizii tatuati, genul umanoid de creaturi in sacouri negre) le-au gasit ascunzatoarea.  Dar cu toata agitatia in urma venirii la scoala si iubirea lui Sarah pentru fotografie, chipul lui John ajunge rapid pe internet.  Mogadorienii sunt de-ajuns de rai pentru a-l vana, punand in miscare o urmarire epica in care Numarul Patru este ajutat de animalul lui extraterestru si o dura, super puternica eroina, Numarul Sase (Teresa Palmer) ce se iveste pe o motocicleta pentru a salva ziua.

Interpretarea si comparatii inevitabile

Dreamworks spera sa lanseze o noua franciza cu I Am Number Four, ce este bazata pe prima carte dintr-o serie a lui Pittacus Lore (care de fapt sunt James Frey si Jobie Hughes).  Daca se prezinta bine la box-office am putea vedea mai multe aventuri ale extraterstrilor la cinema in viitor.  Si daca vor aparea sunt lectii de invatat din aceasta prima parte.  De exemplu, e nevoie de punerea romantei pe un plan secundar si aprofundarea in cunoasterea Numarului Patru si abilitatilor lui.  I Am Number Four este mai preocupat de promovarea povestii de dragoste si sa ne faca sa intelegem ca daca Numarul Patru vine de pe o alta planeta asta nu inseamna ca el nu trebuie sa se confrunte cu problemele obisnuite ale unui liceean.  Sigur, are lumini ce-i ies din palme si poate arunca cu masini de colo-colo cu usurinta si exista o rasa de extraterestrii malefici porniti sa-l ucida, dar este si noul pusti de la scoala cu dificultati in a se adapta.  Trece prin toata drama indragostirii pentru prima oara, si este tachinat pentru ca este diferit desi nimeni nu stie prin ce e exact diferit.  Inlaturati partea sci-fi a filmului si asta veti obtine – un film obisnuit ca atatea altele.  Dar I Am Number Four este salvat de la a fi un astfel de film monoton, ci scene de actiune bine executate si joc actoricesc decent de la intreaga echipa.

Si pentru ca tot vorbim despre filme cu liceeni, similaritatile lui I Am Number Four cu Twilight nu pot fi ignorate, chiar daca prin aceasta i-am putea acoorda Twilightului o nota prea mare.  Twilight evident n-a inventat ¨intrusul ce incearca sa fie acceptat in timp ce se indragosteste pentru prima oara¨si nu detine drepturile pentru a utiliza acest rezumat.

     

Acestea fiind spuse, este posibil – pentru ca emfaza a fost plasata in povestea de dragoste – ca scanteia vampirilor din Twilight sa fie inlocuita cu chimia generata de extraterestrii aratosi tinerilor fani sci-fi/romance.  Filmele au multe in comun, personajul lui Alex Pettyfer, I Am Number Four intervenind peste Robert Pattinson, si fata de treaba interpretata de Dianna Agron, Sarah, ce nu vrea sa fie doar o alta eleva de liceu plina de clisee incercand sa o substituie pe Bella.

Chiar si oraselul Numarului Patru are aceeasi vibratie cu cel din Twilight.  I Am Number Four o sa fie considerat o clona extraterestra a lui Twilight chiar daca similaritatile nu au fost intentionate.

Totusi, Nimarul Patru e autentic si se poate lauda cu o interpretare mai credibila decat a celor din Twilight.  Sarah a lui Agron este cuminte si draguta (spre deosebire de Bella a lui Stewart, ce este rasfatata si tafnoasa), starul din Glee avand o performanta placuta in calitate de personaj feminin principal.

Pattinson a avut dezavantajul de a avea nevoie sa arate ca un vampir suferind aflandu-se in apropierea unei fete ce-l innebuneste provocandu-i pofta de sange, in timp ce Pettyfer poate in mod liber sa se comporte ca si cum dragostea n-ar fi o boala fatala. (uneori).

Amandoi, Edward a lui Pattinson si John al lui Pettyfer au puteri extraordinare, dar actiunile si reactionarile lui Pettyfer sunt mai umane (desi e un extraterestru) spre deosebire de Pattinson aflat in sitautii similare.

Numai timpul va spune daca agitatia din jurul lui Pettyfer (are trei filme lansate in 2011 inclusiv acesta, si se zvoneste ca e in candidatura pentru o alta serie de filme pentru tinerii adulti) este meritata si va continua sau aceasta interpretare din I Am Number Four este cea mai buna pe care o putem primi.  Pattinson a indurat acelasi chin, dar a aratat ca e capabil de mai mult decat i s-a permis in Twilight, descurcandu-se si cu roluri in productii indie (cel din Water for Elephants arata promitator).  Acelasi lucru s-ar putea intampla si cu Pettyfer.  E solid in Numarul Patru si ar fi interesant sa vedem cum se transforma in alte filme.

     

Aussie (Callan McAuliffe) se descurca bine fiind obsedatul de extraterestri, Sam, Timothy Olyphant este impresionant ca mentor al Numarului Patru, iar Jake Abel este un chinuitor convingator, dar premiul cel mare pentru actorie in rol secundar ii revine lui Teresa Palmer.  Acoperita cu haine din piele, cu centuri umplute cu arme, si bagand viteza sa-i salveze pe toti cu motocicleta ei rosie Ducatti, Numarul Sase al lui Palmer este sexy si periculos.

Palmer vine si pleaca in film, in timp ce povestea de dragoste a celor doi despre care am tot vorbit preia controlul, dar cand filmul se indreapta catre final, la confruntarea finala de la liceu, Palmer joaca dupa propriile reguli.  Numarul Sase al lui Palmer este o femeie a actiunii, si vai de cel care ii va sta in cale!  Daca va exista o continuare, sper ca Numarul Sase al lui Palmer sa fie promovat, ea fiind genul de personaj feminin bun de care avem mai multa nevoie.  Sarah al lui Agron isi poate avea fanii in cei romantici, dar banii mei sunt pentru Numarul Sase al lui Palmer.

Una peste alta…

In adaptarea romanului nu totul a facut calatoria de la pagina pe ecran, dar s-a capturat baza cartii.  Pierdute in adaptarea filmului au fost scene ale planetei extraterestre, alte detalii din trecutul Numarului Patru, si informatii care sa releve de ce cutia pe care Numarul Patru si Henry o luau cu ei la fiecare mutare este asa de importanta pentru supravietuirea lor.

Aceste detalii nu s-au introdus in film avand in vedere ca s-a concentrat mai mult pe povestea de dragoste.  Aceasta concentrare poate-i multumeste pe tinerii fani, dar ii dezamageste pe iubitorii sci-fi care au citit cartea si nu numai.

Totusi, in ciuda similaritatilor cu Twilight si prea multa concentrare pe povestea de dragoste, I Am Number Four este un film satisfacator de genul ¨baiatul intalneste fata¨, si cu cateva scene cu adevarat incredibile de lupta si efecte speciale.

Cat de groaznic e Abduction? Lasati-ma sa enumar modalitatile in care acest ” Thriller ” dezamageste pe oricine fortat/pacalit sa-l vada.

Unu, n-are absolut niciun sens. Doi, dialogul e dincolo de atrocitate. De fapt, pentru a-l eticheta astfel am nevoie de acest cuvant. Trei, actiunea e pusa-n scena in joaca.  Patru, distributia talentata ( Alfred Molina, Sigourney Weaver, Jason Isaacs si Maria Bello) e toata pierduta in roluri mici si nedezvoltate. Cinci, nimeni nu e rapit asa ca titlul e doar o mare inselaciune – sau o incercare de a incasa de pe urma muschilor lui Lautner.  Si nu in ultimul rand (al saselea), Taylor Lautner nu poate sa duca in carca un film, sau cel putin nu unul ce nu implica varcolaci si afisarea 90% din timp fara tricou.

 

Lautner interpreteaza rolul lui Nathan, un liceean nepopular.  Merge la petreceri cool, dar cred ca trebuie sa observam ca e genul intrusului observator.  N-are noroc nici la fete in ciuda faptului ca e Taylor Lautner. Stiu, se presupune ca ar trebui sa joace un rol, dar in Abduction e mereu vorba despre Taylor Lautner facand pe pustiul normal.  Sa nu uitati asta niciun moment, in special avand in vedere faptul ca regizorul John Singleton a pus in scena secvente intr-o asa maniera incat poti trage paralele cu scene/ faze din Twilight .

 

Nathan are probleme cu stapanirea furiei si merge la un psihiatru care sa-l ajute sa-si dea seama de anumite lucruri, in timp ce acasa e batut constant de tatal sau (Isaac) – desi sub pretextul de a-l ajuta sa invete sa se apere – lucru deloc bun pentru un pusti ce se chinuie sa-si tina nervii sub control.  Taica-su il bate intr-o maniera asa violenta  si brutala incat ajungi sa te intrebi de ce Protectia Copilului n-a fost niciodata chemata sa arunce un ochi asupra bunastarii bietului copil.  Dar vedeti voi, e o chestie aici pe care Nathan n-o stie pana nu vede (ce convenabil!) o poza cu el pe un site cu copii disparuti.

Nathan pune cateva lucruri cap la cap si isi da seama ca parintii lui nu sunt ai lui pana la urma.  Acest lucru e confirmat cand (din nou, ce convenabil!) gaseste tricoul pe care-l purta in fotografia aceea cand era copil (cu aceeasi pata pe umar) intr-un dulap de la el de acasa.  De ce falsii parinti ar pastra un tricou din copilaria lui, ce-l leaga de o vreme periculoasa din trecutul sau, de care incearca sa-l protejeze nu e explicat.  Dar acesta este doar unul din punctele povestii ce nu are sens asa ca voi incerca sa ignor acest aspect asa cum au facut-o si regizorul si scenaristul.

 

Nathan afla toate astea in timp ce lucreaza la un proiect scolar cu vecina de peste drum, Karen (Lilly Collins) de care e indragostit, dar intr-o zi obisnuita nici nu si-ar fi dat seama.    Si cand tipii rai dau buzna si ii ucid parintii ce faceau pe spionii (care l-au luat cand mama lui biologica, spion pe bune a fost ucisa), vecina cea draguta e obligata (in mod convenabil bineinteles) sa fuga cu el.  CIA il vrea, sarbi duri incearca sa-l ucida si psihiatrul lui sustine ca e un agent trimis sa-l protejeze.  Fara a sti ce sa creada, Nathan si Karen pornesc in cea mai ridicola aventura introdusa vreodata intr-un film de actiune, in care ei incearca sa scape de urmritori in timp ce fac ochi mari unul la altul.

     

Karen n-are niciun motiv sa porneasca la drum cu Nathan, iar Nathan n-are de ce sa fie tinta asupra caruia toti tipii rai se indreapta. Intreaga calatorie la care se aventureaza cei doi este scrisa slab, atat de absurd incat trece de la a fi un thriller dramatic la o comedie de actiune.  Cursa lor de 250 de mile devine tot mai putin credibila pe masura ce inainteaza.

 

Indelungata urmarire include si cea mai amuzanta scena de lupta dintr-un tren in care sunt implicati Lautner si un mult mai mare si puternic individ sarb asasin in care se pare ca amandoi actori se opresc in mod repetat pentru a se asigura ca sunt la locul potrivit in intreaga durata a luptei regizate.  Si nici nu-mi vine sa cred cat de ridicol a fost s-o vad pe Collins legata cu mainile deasupra capului, intinsa pe podea si cu gura inchisa de frica intr-o secunda si intr-a doua stand langa usa de la compartiment perfect in regula.  Ce?!  Nu e ea cea care si-a petrecut intreaga viata fiind antrenata de tatal ei sa scape din belele, asa ca ma intreb: Cum a scapat?

     

Asemenea greseli ar fi trebuit sa trimita DVD-ul in zona „Second Hand” fara ca filmul sa beneficieze macar de o lansare (si asa s-ar fi intamplat daca n-ar fi fost fanii lui Lautner din Twilight).

 

Cat despre Lautner, el nu arata nimic din ce n-a mai vazut.  Si din pacate, in afara de cateva momente mai luminate la inceputul filmului, esueaza rau de tot incercand sa fie la conducere in acest punct al carierei sale.  Lautner n-a invatat inca cum sa-si exprime sentimentele pe ecran, si performanta lui „lemn” combinata cu dialog prost si scenele de actiune stangace fac din Abduction unul din cele mai proaste filme ale anului 2011.

 

Pot sa ma gandesc la o gramada de alte lucruri care sunt mult mai dureroase decat vizionarea acestui film. Dar pentru nici unul dintre acestea n-as plati, iar ultima oara cand am verificat se cereau bani sa-l vezi.  Abduction nu este Twilight, asa ca fani ai lui Jacob va rog economisiti-va timpul pe ceva mai merituos. Daca aveti nevoie disperata de Lautner mai puneti-va o data pentru a nu stiu cata oara Twilight si o sa fiti in regula.

Actiunea se petrece intr-un viitor regresiv daca pot spune asa, si America de Nor este numita acum Panem. Tara arata ca in anii ’30 din Marea Criza si e impartita in cei avuti si in cei saraci lipiti.

Cei bogati si privilegiati traiesc in Capitol, si doar pentru distractie au realizat un reality-show numit Hunger Games, urmarit de milioane in care bieti tineri saraci sunt alesi prin loterie sa lupte pana la moarte. Familiile tinerilor locuiesc in cele 12 districte ale Panemului in cartiere de rahat asteptand cu sufletul la gura si sperand sa nu fie ei selectati, dar acum o fata incearca sa-si schimbe destinul.

Fiica unui miner, Katnis Everdeen se ofera voluntar pentru a lua locul surorii ei mai mici in competitia Knock-Out (Stanley Tucci isi revela latura actoriceasca de tip rau fid gazda cea groteasca) si „pariaza” pe daramarea sistemului.

     

Filmul este bazat pe popularele carti adresate tinerilor ale lui Suzanne Collins, ce i-a facut pe critici sa zbiere cat ii tineau plamanii ca e cel mai bun si mai inovativ sci-fi de la Matrix incoace.

Ideea generala e ce este un film inteligent si terifiant si pare sa fie urmatoarea serie literara adresata tinerilor, transformata intr-o franciza cinematografica.  A ramas cu siguranta un gol pe piata acum ca Potter s-a terminat si Twilight mai sta doar intr-un singur picior. Acestea fiind spuse va putea Katnis sa-si schimbe destinul?

     

Filmul se termina lasand loc unei continuari – nicio surpriza sincer avand in vedere ca mai sunt doua carti in serie gata pregatite sa fie aduse pe marele ecran daca aceasta va fi un succes – si cu toate semnele ce sugereza o lovitura de box-office n-avem nici un motiv sa credem ca n-o s-o mai vedem pe Katnis.

Trei scolari liceeni fac o descoperire incredibila, ceea ce duce la uimitoarea dezvoltare a unor puteri dincolo de capacitatea lor de a le intelege.

Pe masura ce invata cate ceva si deprind cateva trucuri cu noile lor abilitati dobandite si despre cum sa le foloseasca in avantajul lor, vietile lor incep sa iasa din sfera normalului pe masura ce partile lor intunecate preiau controlul.

      

Cu o necunoscuta si proaspata distributie dar si efecte speciale modeste, Tank ofera o noua punere in scena a filmelor cu supereroi, si inca una care a primit multe „like-uri” de la multi critici.

Realizat in stilul „The Blair Witch Project„, filmul relateaza cum trei tineri intra in contact cu o piatra misterioasa.  Ei dezvolta puteri telekinetice cu un debut modest, dar pana s-apuci sa bati din palme strabat cerul in zbor si sar pe nori.

La inceput baietilor li se pare distractiv sa-si foloseasca noile abilitati pentru tot felul de prostioare si copilarii, dar Andrew (DeHaan) are o existenta tulburata acasa. Mama lui e pe moarte, iar tatal lui e cam bataus.

     

Noile puteri ii ofera posibilitatea de a se razbuna si a obtine ceea ce i se cuvine de la lumea aceasta, pe care el o vede indiferenta. Astfel intram in obisnuitul teritoriu al supereroilor – „Odata cu puterea vine si responsabilitatea”.

Actorii ce-i interpreteaza pe cei trei baieti sunt autentici si clipurile video promit.

Etichete: ,