CinefilBlog

Archive for the ‘Drama’ Category

Cartea lui Kathryn Stockett, The Help este frumos scrisa si plina de inteles cu privire la rasismul din anii 1960, concentrandu-se pe un mic orasel din Mississippi si imbogatit cu personaje fascinante.  Cel care aduce romanul lui Stockett pe marele ecran este scenaristul/regizorul Tate Taylor, un prieten vechi al autorului si cineva care cunoaste zona geografica in care intim se desfasoara povestea.  Cunostintele lui Taylor despre Sud si intensa sa daruire credincioasa in a realiza un film demn de cartea lui Stockett se arata prin fiecare scena a acestei drame impresionante in care distributia stie ce are de facut.

The Help este genul de film scurt cu care sunteti obisnuiti in August ce vine dupa o vara plina de filme cu efecte dezamagitoare, este o gura de aer proaspat. Ideea greoaie si subiectul provocator n-ar trebui sa opreasca publicul adult sa-l vada, desi problemele dezbatute aici ar putea alunga cativa spectatori.  Eu sugerez ca prejudecatile sa fie lasate de-o parte ca filmul sa-si puna magia in miscare.

 

Actiunea cartii are loc in Jackson, Mississippi (filmul fiind turnat in Greenwood, Mississippi) si o urmareste pe Skeeter (Emma Stone), o recenta absolventa a facultatii Ole Miss cu ambitii de a deveni scriitor.  Un editor puternic din New York sugereaza sa-si concentreze eforturile asupra unui subiect nou si proaspat – si ceva care merita atentie – Skeeter gasindu-si rapid tema necesara.

Intorcandu-se in Jackson, Skeeter se reintalneste cu prietenii ei de o viata, realizand ca vederile lor rasiste au devenit de necontrolat.  Skeeter incearca sa ramana prietena cu aceste femei care-si petrec zilele jucand bridge si barfind, dar Skeeter cauta sa se imprieteneasca mai degraba cu servitoarele lor de culoare.  Aceste femei ignorate si lipsite de voce au crescut copiii stapanelor lor albe de decenii numai pentru a vedea ca acei copii care acum au crecut le trateaza cu acelasi dispret.  Skeeter stie ca e o poveste aici, dar asternand pe hartie cu legile lui Jim Crow in floare cu privire la orice interactiune dintre negri si albi ar putea insemna rusine publica sau chair inchisoare.

In ciuda riscului, Aibileen (Viola Davis) accepta sa contribuie cu povestea ei la cartea lui Skeeter.  Numai povestea lui Aibileen singura ar putea umple capitole, totusi editorul din Ney York vrea participarea mai multor servitoare pentru a considera cartea buna de tipar.  La incurajarile lui Aibileen, Minny (Octavia Spencer) se alatura proiectului secret, urmata cu timpul si de alte servitoare aflate in serviciul prietenilor lui Skeeter  sau familiilor asociate.       Pe masura ce-si dezvaluiesc povestile , cartea lui Skeeter devine mai mult decat un proiect jurnalistic transformandu-se intr-o experienta cruciala, schimbatoare a existentei pentru toate femeile ce-si scot vietile la inaintare pentru a fi auzite.

Scenaristul/regizorul Tate Taylor a adunat un incredibil grup de femei pentru distributie, fiecare personaj fiind adus la viata prin interpretari ce-ti taie respiratia.  Condus de Emma Stone care nu mai impartaseste regimul grupului, The Help scoate la iveala unele dintre cele mai bune interpretari feminine din 2011.  Stone a fost aleasa perfect in rolul lui Skeeter , intr-un rol dificil, o intindere a interpretarilor ei din trecut.  Cunoscuta in general pentru comedii, Stone demonstreaza vulnerabilitatea si puterea personajului, Skeeter devenind unul asa interesant si performanta ei dovedita arata de ce e mereu racolata de producatori.

 

Nominalizata la Oscar, Viola Davis este exact ca Aibileen a cartii, ea interpretand rolul unei femei ce si-a pierdut singurul fiu intr-un accident teribil, dar refuza sa se dea batuta.  Minny a Octaviei Spencer da un impuls filmului, fiind la fel de capricioasa ca personajul descris de Stockett in carte.

Bryce Dallas Howard este delicioasa Hilly Holbrook, conducatoarea grupului plina de ura al carui scop in viata este de a se asigura ca negrii si albii nu folosesc niciodata aceasi toaleta.  Hilly a lui Howard are un zambet mascat si o limba plina de venin ce imprastie otrava.  Howard convinge publicul sa urasca viata sociala razbunatoare.  La fel de talentata este si Jessica Chastain in rolul Celiei Foote, o fata saraca ce se marita bine si este ostracizata de grupul lui Hilly.  In carte, stilul Marylin Monroe al Celiei este evidentiat de inima blanda si sanii mari.  Chastain, care nu arata deloc ca Celia a lui Stockett in viata reala este in schimb extrem de convingatoare cu acest personaj complicat pe ecran.

Una peste alta…

The Help ar fi putut fi transpus altfel pe ecran decat cum a ales Taylor sa transpuna povestea, atentia putand fi indreptata mai mult spre Aibileen decat spre Skeeter, si alegerea lui sa domoleasca scenele deranjante ale demonstratiilor de rasism facand filmul mai putin dur decat Stockett deasemenea este indoielnica.  Din punctul asta devedere, cei care au citit cartea sunt un pic dezamagiti.  totusi ce au realizat Taylor si distributia nu trebuie ignorat, inteleapta crestere a personajelor, una dintre cele mai credincioase adaptari ale unui roman din ultimul deceniu.

Da, parti au trebuit a fi ignorate – asa se intampla in orice adaptare – si alte povestioare se trec cu vederea sau sunt limitate la obiect.  Mai multe informatii despre relatia romantica dintre Skeeter si Stuart ar fi putut ajuta la dezvoltarea trecutului lui Skeeter, dar ar fi insemnat si lungirea perioadei de vizionare.  Si la cele 137 de minute, The Help deja intinde coarda.

Scenele si costumele sunt de clasa I, accentul si manierele sunt conforme cu zona si perioda, si machiajul impreuna cu parul plin de hairspray ne reamintesc de ce intrebuintarea modei de atunci nu e neaparat un lucru bun.  Urmarind filmul e ca si cum te-ai intoarce in timp, in 1960.  Fiecare element al filmului tipa a autenticitate, de la petrecerile cu bridge ale bogatasilor, pana la saracele case ale servitoarelor.

Dati-mi voie sa spun in prefata articolului ca dispretuiesc boxul si wrestlingul.  Evit sa ma uit la filmele noi cu arte martiale pentru ca nu pot vedea sensul pentru care se bat oamenii provocandu-si ceea ce ar putea fi mortal cu un complet strain si totul pentru compensatii financiare.  Din motivul asta nici nu am asteptat interesat, sau cel putin curios premiera acestui film.  Povestea obisnuita – doi frati ce se bat intr-o arena de arte martiale mixte – parea sa transforme filmul intr-unul generic cu batai.  Dar asa cum nu poti judeca o carte dupa coperta, tot asa nu trebuie sa judeci un film dupa descrierea realizata de studio.

 

Regizat de Gavin Connor (Miracle, Pride and Glory) si cu sprijinul a trei interpretari nemaipomenite, Warrior evita cliseele a majoritatii filmelor sport fiind si o drama miscatoare, avand si extraordinare scene de lupta (desi, sa fiu sincer am vazut si unele scene incredibil de realiste prin brutalitatea lor), regizorul si actorii lui dand o noua semnificatie filmelor de gen, transformandu-l intr-unul inspirational.

Brendan Conlon (Joel Edgerton) este un devotat si placut profesor de liceu ce face tot ce-i sta in putinta pentru a-si sustine familia.  El lupta din rasputeri sa-si plateasca ipoteca pentru ca sotia si cele doua fiice ale lui sa aiba un acoperis deasupra capului.  Din cauza acestor probleme financiare crescande este determinat ca pe langa profesorat sa faca si un ban in plus la un club.  Dar chiar si combinand si cele doua salarii nu e de ajuns siu amenintat de evacuare, Brendan se intoarce in arena pentru a incerca sa mai incaseze niste dolari.  El i-a promis sotiei lui (interpretata de Jennifer Morrison) ca nu va mai lupta niciodata, dar acum este nevoit sa o faca, aceasta fiind singura modalitate la care se poate gandi pentru a-si pastra casa.

 

Intre timp, in Pittsburgh, tatal instrainat al lui Brendan, Paddy (Nick Nolte) se intoarce acasa pentru a-l gasi pe celalalt fiu al sau, Tommy (Tom Hardy), asteptand pe treptele din fata casei.

     

Tommy nu l-a mai vazut pe tatal sau de cand era copil, mutandu-se de la tatal si fratele lui de la o varsta frageda pentru a locui cu mama.  Si-a petrecut cativa ani in Marina si desi pare ca nu are nici cel mai mic strop de dragoste in inima lui pentru abuzivul si alcoolicul lui tata, are nevoie de el sa-l antreneze.  Tommy este si el interesat sa intre in Arena pentru un motiv ce se descopera treptat pe parcursul filmului si se bazeaza pe fostul lui antrenor de wrestling, deasemenea si tata pentru a-l readuce in forma.

 

Paddy e in reabilitare si sutine ca s-a lasat de baut, totusi Tommy neputand avea incredere in tatal lui.  Sunt prea multi ani si prea mult sange varsat pentru ca Tommy sa-l poata ierta pe tatal lui.  Chiar si asa, nevoia lui de a invinge il obliga sa ignore dispretul pentru tatal lui, cel putin pe perioada antrenamentului.

Tommy nici pe fratele lui nu-l agreeaza prea mult, si lucru necunoscut de catre cei doi frati, ei se indreapta spre o ultima confruntare.  Dupa ce si-au invins oponentii in preliminarii, amandoi se califica pentru Sparta, cel din urma turneu in care ultimul om aflat in picioare va fi cu 5 milioane de dolari mai bogat.  Aici, Tommy si Brendan vor fi fortati sa se confrunte cu trecutul, daca exista sansa de a-si repara relatia vreodata.

 

In timp ce povestea in sine este o lucratura deosebita, distributia e cea care ridica filmul de la a fi doar placut, la unul nemaipomenit si emotional.  Tom Hardy, un actor a carui cariera este justificabil fructuoasa este extraordinar in postura de ranit emotional, luptator ce pare sa-si gaseasca pacea numai daca se dezlantuie fizic impotriva unui oponent in Arena.  Dandu-i viata lui Tommy, Hardy ne face sa credem ca este un animal fioros ce-si foloseste pumnii ca o modalitate de a-si vindeca ranile interioare.  Este o interpretare ce-i defineste cariera si una ce-l ridica pe Hardy in fruntea actorilor generatiei lui.  Desigur, e impresionant si intimidant fizic, dar in momentele mai tacute ale filmului ( in special in intalnirea de la restaurant cu Tommy si Paddy) este unde Hardy dezvaluie o adancime incredibila.  Spune mai multa printr-o privire la Nolte decat sunt capabili majoritatea actorilor sa transmita printr-un dialog intreg.

 

Joel Edgerton are rolul mai putin aflat in lumina reflectoarelor ca barbat familist ce este intr-adevar o persoana inimoasa, incercand sa dea tot ce poate in perioade extrem de dificile si hotaratoare.  Edgerton nu arata la fel de impunator fizic ca Hardy, totusi personajul lui fiind la fel de dur si dedicat scopului de a castiga, la fel ca cel al lui Hardy.  Momentele in care Hardy si Edgerton impart ecranul (fie in ring sau in situatii obisnuite) sunt intense, in care cei doi actori tin publiculk pe muchie de cutit caruia dintre ei sa-i tina partea.  Si, de fapt, asta-i unul din motivele pentru care Warrior functioneaza asa bine si se descurca asa bine evitand capcanele filmelor sport.  In timp ce actiunea se indreapta spre lupta finala, spre deosebire de filmele cu Rocky, Warrior are doi luptatori de sustinut si incurajat.

Una peste alta…

Daca e ceva negativ de spus despre film e ca trailerele au dat prea multa atentie scenelor de lupta, fara sa evidentieze cate lucruri se pot invata din Warrior.  Trailerele au vandut filmul prea ieftin si au defavorizat productia neoptand pentru latura emotionala la fel de mult cat au facut-o pentru actiune.

Sunt scene in Warrior care va vor taia respiratria (si/sau va vor face sa va luati niste servetele).  Fara sa lase goluri (s-au ocupat trailerele indeajuns de asta) filmul e la partea lui cea mai buna cand permite celor doi frati sa fie in punctul cel mai vulnerabil.  Ca si castigatorul Oscarului de anul trecut, The Fighter, Warrior foloseste un sport foarte fizic cu scopul de a readuce doi frati impreuna.  Dar in timp ce The Fighter s-a bazat pe o poveste adevarata si a trebuit sa urmeze o anumita cale spre un final predeterminat, Warrior este complet liber pentru a-si croi singur drumul spre maretia filmelor sport.  Este cel mai bun film cu arte martiale mixte facut vreodata si unul dintre filmele sport intr-adevar bune ale timpului nostru.  Dar este si o drama miscatoare a trei baieti (inclusiv Paddy) aflati in cautarea manturii.  Warrior este un MUST SEE chiar si de catre cei carora le displac filmele sport.

 

Se pare ca Liam Neeson a fost atat de acaparat de actiunea din Taken incat a vrut mai multa si Unknown i-a oferit sansa de a arata ca si la cei 58 de ani ai sai (59 in prezent) este perfect capabil sa fie capul unui thriller cu greutate si plin de actiune.

Trailerele ii fac deserviciul de a-l arata ca si cum ar fi Taken 2, dar in vreme ce Unknown este de departe cel mai bun film al lui Neeson, este in acelasi timp si o vasta imbunatatire a popularului Taken.

 

Este evident ca Oliver Butcher si Stephen Cornwell (adaptand cartea lui Didier Van Cauwelaert) si regizorul Jaume Collet-Serra tanjeau sa se indrepte catre stilul Hitchcockian cu Unknown – si au reusit – in perioade scurte sa evoce personalitatea cinematografica a maestrului.  Cand Unknown isi atinge punctul culminant este o convingatoare expunere a povestii unui om disperat in cautarea adevarului.  La punctul cel mai josnic este o incurcatura confuza si prea complicat.  Din fericire, partile slabe ale filmului sunt ignorate datorita unor scene spectaculoase de actiune si performanta lui Neeson.

 

Dr. Martin Harris (Neeson) si sotia lui, Elizabeth (January Jones) sosesc la Berlin pentru o conferinta biotech la care Dr. Harris trebuie sa tina un discurs.  Indreptandu-se spre luxosul lor hotel cu un taxi, Martin descopera ca si-a uitat servieta la aeroport.  Panicat, el ia alt taxi si se intoarce pentru a-si recupera servieta ce contine cercetarile lui si bani pentru calatorie, impreuna cu portofelul si pasaportul.

Cursa din al doilea taxi se termina cu un teribil accident, masina zburandu-i peste un pod si prabusindu-se intr-un rau.  Soferita Gina (Diane Kruger) reuseste sa-l scoata din taxiul ce se duce la fund si-l duce la mal. Ajunsi aici, intervine ambulanta iar Gina pleaca.  Martin isi revine dupa patru zile mai tarziu in Berlin cu o memorie incetosata si fara acte de identitate.  Isi stie numele si este imendiat alarmat ca sotia lui nu se afla langa el.

Incalcand regulile doctorului sau, Martin se grabeste inapoi la hotel pentru a-si gasi nevasta. Administratorii hotelului sunt nedumeriti daca sa il lase sau nu sa intre, dar insista ca sotia lui ii va putea confirma identitatea.  E un soc total nu numai cand Liz nu il recunoaste , dar si cand un alt barbat pretinde ca e Dr. Harris (Aidan Quinn).  Liz intareste afirmatiile celui de al doilea Harris ceea ce il determina pe in continuare confuzul Dr. Martin Harris sa creada ca Liz e tinuta ostatica si obligata sa raspunda intr-o maniera asa bizara, sau ca sufera de vreun tip de amnezie.

Martin e in cautare de raspunsuri apeland la ajutorul unui fos ofiter, acum detectiv particular (Bruno Ganz) si la al extrem de ezitantei Gina ce are si ea problemele ei si chiar nu-si doreste orice atentie inutila.

 

Una peste alta…

Regizorul Jaume Collet-Serra (Orphan) ridica efectiv nivelul de tensiune de-a lungul filmului oferind incetisor indicii publicului. si trebuie sa recunosc, n-am ghicit finalul reinprospatat  si neobisnuit.  Sunt tot felul de incurcaturi si incrucisari ce te fac sa-ti dai tot timpul cu ghicitul.  Din pacate, respectivul raspuns la intrebarea doctorului MArtin nu este la fel de satisfacator ca actiunea ce duce la marea descoperire.

Unknown ia cateva intoarceri neinspirate catre final, dar pentru ca Neeson este atat de convingator in postura de amnezic disperat in cautarea adevarului, poti ignora cateva din golurile ilogice de pe parcurs.  Adaugati punerea in scena a regizorului Jaume Collet-Serra (inclusiv una din cele mai bune urmariri rutiere din ultimii ani) a cateva scene brutale de lupta si zona filmarilor din Berlin cu aceea atmosfera speciala si veti obtine un film cu adevarat intrigant.

Lasati-ma sa spun asta de la inceput : Iubesc romanul One Day de David Nicholls.  Este inteligent, amuzant si miscator – genul de carte ¨n-o pot lasa din mana¨.  N-as merge atat de departe incat sa afirm ca in roman este o poveste magica, dar a avut momentele sale magice.  Cand am intors ultima pagina si a trebuit sa imi iau adio de la personajele de care ma atasasem, m-am intristat foarte tare ca s-a terminat.  Si pentru ca Nicholls si-a adaptat cartea pe ecran, am crezut cu naivitate ca va reusi sa transpuna esenta speciala a cartii in versiunea cinematografica.  Acum dupa parcurgerea adaptarii, amintirile mele din timpul petrecut cu Dexter si Em ai cartii au fost compromise.

Dispretuiesc profund personajele aduse la viata pe ecran.  Acestia nu sunt Dex si Em din carte, ci doi oribil de nefericiti si neatragatori oameni.  Sa-ti petreci o singura ora din viata cu Dex si Em din film e o experienta plictisitoare.  Daca as putea, m-as intoarce inapoi in timp in momentul in care m-am asezat sa vad One Day, sa ma ridic si sa plec spunandu-mi ca de dragul admiratiei si amintirilor placute ale cartii sa nu ma uit nicicand la film. Niciodata.

Em (Anne Hathaway) este timida, Dex (Jim Sturgess) e indraznet.  Ea nu e activa sexual, in timp ce Dex are cate o alta fata in pat in fiecare seara.  Timpul lui Dex la facultate a fost petrecut petrecand, in timp ce Em si-a tinut nasul prin carti (e evident pentru ca poarta ochelari si trebuie prin urmare, sa fie si desteapta si studioasa).

Totusi, in ultima noapte inainte de a parasi facultatea pentru totdeauna, cei doi sfarsesc in mod neasteptat impreuna.  De aici se naste o prietenie ce va dura decenii, desi cei doi se vad doar o data oe an la 15 iulie.  Ei trec prin toate starile posibile in aceasta zi ce pare o eternitate.

     

Anne Hathaway este o alegere oribila si accentul ei… ei bine va trebui sa dam pe cineva afara din Top 10 cele mai Groaznice Accente din filme pentru a dace loc accentului cand britanic, cand scotian, cand irlandez.  Am putea trece peste problema cu accentul (si trag de par ¨am putea¨) daca : a) N-ar fi existat actrite britanice capabile sa manevreze rolul si b) ar fi existat cea mai mica urma de chimie intre Hathaway si Jim Sturgess.  Dar pentru ca sunt sute de actrite britanice ce ar fi putut-o interpreta pe Em, si pentru ca exista 0% chimie intre cei doi oameni de pe ecran 90% din durata, nu exista absolut niciun motiv pentru care producatorul sa mearga cu Hathaway.  Hathaway e o actrita talentata (a aratat de ce e capabila in ¨Rachel Getting Married¨, ¨Alice in Wonderland¨ si ¨The Devil Wears Prada¨), dar One Day nu va fi niciodata socotit printre realizarile ei.  Pur si simplu rolul nu e pentru ea.

Jim Sturgess pe de alta parte, e potrivit pentru Dex. Daca scenariul lui Nicholls ar fi facut dreptate cartii, Sturgess interpretandu-l pe Dex ar fi fost cea mai buna alegere.  Sunt momente – desi scurte – in care Sturgess e exact Dex.  Daca scenariul ar fi avut mai multa profunzime, aceste momente ne-ar fi putut dovedi cat de bun ar fi putut fi Sturgess in acest rol.

   

Detaliul cel mai interesant al cartii cred ca a fost schimbul de scrisori dintre Dex si Em de-a lungul anilor.  In ele si-au vorbit din inima unul altuia, recunoscandu-si slabiciunile si defectele.  De fapt, prin ele Dex si Em devin reali.  Filmul abia mentioneaza scrisorile, ceea ce ar fi fost in regula daca le-ar fi inlocuit cu ceva care sa intregeasca imaginea trecutului, care sa faca aceste doua frumoase personaje din carte sa prinda viata pe ecran.  Dar nu este, si din cauza asta nimic din prietenia lor de-a lungul anilor ca adulti nu conteaza pentru public.  Nu-i cunoastem pe acesti oameni si ce-i mai rau e ca nu ni se da nici un motiv sa ne pese de relatia lor, sau pentru a le intelege motivatiile. (decat la un nivel superficial).  In schimb, tot ceea ce am gandit pe intreaga durata a vizionarii a fost : ¨Fiti impreuna, nu fiti impreuna, nu imi pasa. Numai terminati odata.¨  Si asta nu e cartea de care m-am indragostit.

Cat de groaznic e Abduction? Lasati-ma sa enumar modalitatile in care acest ” Thriller ” dezamageste pe oricine fortat/pacalit sa-l vada.

Unu, n-are absolut niciun sens. Doi, dialogul e dincolo de atrocitate. De fapt, pentru a-l eticheta astfel am nevoie de acest cuvant. Trei, actiunea e pusa-n scena in joaca.  Patru, distributia talentata ( Alfred Molina, Sigourney Weaver, Jason Isaacs si Maria Bello) e toata pierduta in roluri mici si nedezvoltate. Cinci, nimeni nu e rapit asa ca titlul e doar o mare inselaciune – sau o incercare de a incasa de pe urma muschilor lui Lautner.  Si nu in ultimul rand (al saselea), Taylor Lautner nu poate sa duca in carca un film, sau cel putin nu unul ce nu implica varcolaci si afisarea 90% din timp fara tricou.

 

Lautner interpreteaza rolul lui Nathan, un liceean nepopular.  Merge la petreceri cool, dar cred ca trebuie sa observam ca e genul intrusului observator.  N-are noroc nici la fete in ciuda faptului ca e Taylor Lautner. Stiu, se presupune ca ar trebui sa joace un rol, dar in Abduction e mereu vorba despre Taylor Lautner facand pe pustiul normal.  Sa nu uitati asta niciun moment, in special avand in vedere faptul ca regizorul John Singleton a pus in scena secvente intr-o asa maniera incat poti trage paralele cu scene/ faze din Twilight .

 

Nathan are probleme cu stapanirea furiei si merge la un psihiatru care sa-l ajute sa-si dea seama de anumite lucruri, in timp ce acasa e batut constant de tatal sau (Isaac) – desi sub pretextul de a-l ajuta sa invete sa se apere – lucru deloc bun pentru un pusti ce se chinuie sa-si tina nervii sub control.  Taica-su il bate intr-o maniera asa violenta  si brutala incat ajungi sa te intrebi de ce Protectia Copilului n-a fost niciodata chemata sa arunce un ochi asupra bunastarii bietului copil.  Dar vedeti voi, e o chestie aici pe care Nathan n-o stie pana nu vede (ce convenabil!) o poza cu el pe un site cu copii disparuti.

Nathan pune cateva lucruri cap la cap si isi da seama ca parintii lui nu sunt ai lui pana la urma.  Acest lucru e confirmat cand (din nou, ce convenabil!) gaseste tricoul pe care-l purta in fotografia aceea cand era copil (cu aceeasi pata pe umar) intr-un dulap de la el de acasa.  De ce falsii parinti ar pastra un tricou din copilaria lui, ce-l leaga de o vreme periculoasa din trecutul sau, de care incearca sa-l protejeze nu e explicat.  Dar acesta este doar unul din punctele povestii ce nu are sens asa ca voi incerca sa ignor acest aspect asa cum au facut-o si regizorul si scenaristul.

 

Nathan afla toate astea in timp ce lucreaza la un proiect scolar cu vecina de peste drum, Karen (Lilly Collins) de care e indragostit, dar intr-o zi obisnuita nici nu si-ar fi dat seama.    Si cand tipii rai dau buzna si ii ucid parintii ce faceau pe spionii (care l-au luat cand mama lui biologica, spion pe bune a fost ucisa), vecina cea draguta e obligata (in mod convenabil bineinteles) sa fuga cu el.  CIA il vrea, sarbi duri incearca sa-l ucida si psihiatrul lui sustine ca e un agent trimis sa-l protejeze.  Fara a sti ce sa creada, Nathan si Karen pornesc in cea mai ridicola aventura introdusa vreodata intr-un film de actiune, in care ei incearca sa scape de urmritori in timp ce fac ochi mari unul la altul.

     

Karen n-are niciun motiv sa porneasca la drum cu Nathan, iar Nathan n-are de ce sa fie tinta asupra caruia toti tipii rai se indreapta. Intreaga calatorie la care se aventureaza cei doi este scrisa slab, atat de absurd incat trece de la a fi un thriller dramatic la o comedie de actiune.  Cursa lor de 250 de mile devine tot mai putin credibila pe masura ce inainteaza.

 

Indelungata urmarire include si cea mai amuzanta scena de lupta dintr-un tren in care sunt implicati Lautner si un mult mai mare si puternic individ sarb asasin in care se pare ca amandoi actori se opresc in mod repetat pentru a se asigura ca sunt la locul potrivit in intreaga durata a luptei regizate.  Si nici nu-mi vine sa cred cat de ridicol a fost s-o vad pe Collins legata cu mainile deasupra capului, intinsa pe podea si cu gura inchisa de frica intr-o secunda si intr-a doua stand langa usa de la compartiment perfect in regula.  Ce?!  Nu e ea cea care si-a petrecut intreaga viata fiind antrenata de tatal ei sa scape din belele, asa ca ma intreb: Cum a scapat?

     

Asemenea greseli ar fi trebuit sa trimita DVD-ul in zona „Second Hand” fara ca filmul sa beneficieze macar de o lansare (si asa s-ar fi intamplat daca n-ar fi fost fanii lui Lautner din Twilight).

 

Cat despre Lautner, el nu arata nimic din ce n-a mai vazut.  Si din pacate, in afara de cateva momente mai luminate la inceputul filmului, esueaza rau de tot incercand sa fie la conducere in acest punct al carierei sale.  Lautner n-a invatat inca cum sa-si exprime sentimentele pe ecran, si performanta lui „lemn” combinata cu dialog prost si scenele de actiune stangace fac din Abduction unul din cele mai proaste filme ale anului 2011.

 

Pot sa ma gandesc la o gramada de alte lucruri care sunt mult mai dureroase decat vizionarea acestui film. Dar pentru nici unul dintre acestea n-as plati, iar ultima oara cand am verificat se cereau bani sa-l vezi.  Abduction nu este Twilight, asa ca fani ai lui Jacob va rog economisiti-va timpul pe ceva mai merituos. Daca aveti nevoie disperata de Lautner mai puneti-va o data pentru a nu stiu cata oara Twilight si o sa fiti in regula.

 

Big Miracle? Ce nu e in regula cu „Everybody Loves Whales” (titlul initial al filmului) ? Big Miracle e atat de generic incat ar putea fi vorba de orice. Si vorbind cu oamenii despre film inainte de lansare a trebuit sa clarific la ce film ma refer : „Stii tu, cel despre balenele captive… ” Iau asta ca pe un semn ca titlul nu functioneaza, lucru care sper, nu va duce la ratacirea lui prin box-office.  Pentru ca, oricat de nepotrivit ar fi titlul, Big Miracle nu e un film rau.  Cateva povestioare secundare l-au oprit de la a fi castigatorul ce ar fi putut fi, dar este un decent film prietenos pentru familie, ce aminteste de surpriza din box-office a lui Warner Bros din 2011, Dolphin Tale.

Vedeti ce vreau sa spun? Exista un cuvant clar in titlu si acest film si-a gasit repede publicul tinta si altii pe langa.  Toata lumea iubeste balenele – sau cel putin le plac – asa ca de ce sa nu pui asta in titlu?

     

Big Miracle este povestea adevarata a unei familii alcatuite din trei balene intepenite intr-un mic oras din Barrow, Alaska in 1988, dupa cum este relatat in cartea lui Tom Rose din urmatorul an: „ Freeing The Whales : How The Media Created The World’s Greatest Non-Event (interesant titlu nu?)

John Krasinski (The Office) este aici Adam Carlson, un reporter TV ce tanjeste dupa o sansa de a parasi stirile din Alaska in schimbul unui job intr-o corporatie.  Aflat la datorie, el si un pusti din oras, Nathan (Ahmaogak Sweeny) dau accidental de balene.                                       Cele trei creaturi prinse trebuie sa iasa la suprafata pentru aer in singurul loc dezghetat al marii.  Dar cu temperatura scazand, mica zona libera de gheata va fi in curand acoperita, asta insemnand moartea balenelor.  Si chiar daca reusesc sa pastreze mica zona astfel pentru a respira, sunt la mile departare de ocean fara nicio posibilitate dea rezista fara ajutor!

     

Si aici intervine Adam cu visul sau de a evada din Alaska.  El face un reportaj despre balene ce este cules de Tom Brokaw.  Putinul acesta expus la stirile serii de la NBC duce la o avalansa de jurnalisti indreptata catre Brokaw, iar Adam o fata cunoscuta in multime.  Celebritatea lui creste, dar si a balenelor, ce au acum o lume intreaga atenta la orice stire privind salvarea lor.

Bineinteles si Greenpeace se implica in misiune si devine forta principala in a obtine ajutor de la Guvern.  Voluntarul Rachel Kramer (Drew Barrymore) implora, pledeaza, plange si tipa pentru a ajunge la cel mai neplacut aliat – (Alaska National Guard) magnat al petrolului (interpretat de Ted Danson), capitanii si chiar la presedintele Reagan si oamenii lui – lucrand impreuna pentru scopul comun de a elibera balenele.  Dar tot ce incearca ei nu e de ajuns.  Balenele vor avea nevoie de rusi, dar le va solicita America si presedintele Reagan ajutorul?

     

Una peste alta….

 

Balenele captive ar trebui sa fie inima filmului, dar regizorul Ken Kwapis si echipa au optat pentru petrecerea a ceva mai mult timp pe relatiile umane, inclusiv un flirt ciudat dintre tipul reporteras de treaba si oportunista din L.A. (Kristen Bell) ce vede balenele doar ca pe o poveste ce-i va impulsiona cariera.

Da, Adam al lui Krasinski priveste la fel spre balene ca o oportunitate de a avansa, dar el isi are prioritatile bine definite si chiar ii pasa de bunastarea balenelor, avansarea profesionala fiind pe locul al doilea.   Si cum pentru Krasinski un singur interes amoros n-a fost de ajuns, el a mai trebuit si sa se descurce cu o incurcatura de romantism si cu personajul activist de la Greenpeace al lui Drew Barrymore.

                                             

Adam si Rachel obisnuiau sa-si dea intalniri si sti pana la momentul eliberarii balenelor ca scanteia ramasa se va aprinde intr-o romanta inflacarata.  Filmul mentioneaza deasemenea si relatia dintre colonelul de la Garda Nationala, Scott Boyer (Dermot Mulroney) si membra echipei de la Casa Alba, Kelly Meyers (Vinessa Shaw).      Relatia este bazata pe povestea adevarata a colonelului Tom Carroll, ce a murit intr-un tragic accident aviatic la cativa ani dupa evenimentele din film, si Bonnie Mersinger.   Cei doi vorbeau la telefon despre efortul de a salva balenele si Bonnie (cea reala) a spus ca stia doar vorbind cu Tom ca se va casatori cu el – chiar inainte de a se cunoaste.  Este o poveste draguta si-si merita timpul primit in film chiar si cu scurta absenta a balenelor.

   

Big Miracle ii arata cu degetul pe petrolieri si Barrymore trebuie sa livreze o serie de discursuri sanctionante/pasionante dupa cum era de asteptat.  Satenii din Alaska sunt aratati ca locuitori si in cele din urma salvatorii situatiei, dar povestea nu se concentreaza niciodata asupra lor decat pentru cateva momente in care capitanul debate asupra uciderii balenelor (ce nu sunt macelarite pentru mancare).  Pacat, avand in vedere ca in scurtul timp petrecut cu ei par o gloata interesanta.

 

Actoria e in regula, dialogul e din anii ’80, zambetele sunt prezente in cea mai mare parte a filmului (in ciuda subiectului serios) , si efectele speciale cu balenele sunt destul de credibile.  Ma rog, pentru cei care iubesc povestile cu animale, puteti alege si mai rau decat balenele.

De la regizorul Emilio Estevez, cu interpretarea lui Martin Sheen vine o odisee moderna – insufletita calatorie a unui om marcat de o experienta personala ce porneste intr-o eoica drumetie montana crezand ca este complet pierdut, numai pentru a continua sa tot dea de alti oameni, parteneri de drum si de inspiratie, care-l va insoti pe toata durata drumului.

Acest film spiritual „la picior” trece prin alternante comice, aventuroase si „atingeri” la zona sentimentala urmarind sa devina un cadou surprinzator de la un fiu pentru tatal sau.

     

Thomas Avery este un doctor american ce se duce in Franta dupa moartea fiului sau, ucis in timpul unui furtuni in Pirinei in timp ce strabatea Camino de Santiago, in cadrul unei rute de pelerinaj catolic spre catedrala Santiago de Compostela in Galicia, Spania, cunoscuta si sub denimirea de Calea Sf. James.

Scopul initial al lui Tom este de a recupera corpul fiului sau. Totusi, intr-o combinatie de durere si omagiu pentru fiul sau, Tom decida sa strabata acelasi vechi si spiritual drum pe care fiul sau a murit.

     

In timp ce mergea pe Camino, Tom intalneste si alti oameni din intreaga lume, toti in cautarea sensului vietii lor, unul ceva mai maret. Dintre acestea se remarca in mod special trei : Joost (Yorick van Wageningen) este un barbat supraponderal din Amsterdam ce spune ca strabate drumul pentru a pierde din greutate pregatindu-se pentru nunta fratelui sau si pentru ca sotia lui sa-l doreasca din nou. El este un extrovertit bland si este primul ci i se va alatura lui Tom.

     

Sarah (Deborah Kara Unger) este o canadianca victima a unui sot abuziv ce spune ca e in pelerinaj pentru a renunta la fumat.  Jack (James Nesbitt) este un scriitor de ghiduri de calatorie de origine irlandeza care cand era tanar avea visul de a deveni un autor celebru, ceva de genul lui Yeats sau Joyce, dar n-a scris niciodata romanul la care visa. El este al patrulea si ultimul ce se va alatura grupului in cautare de inspiratie.

 

Pe masura ce pelerinii inainteaza, pelerinii se intalnesc si vorbesc ocazional si cu alti pelerini – doi francezi, un tanar italian si un preot in varsta de la New York, numit parintele Jack.