CinefilBlog

Archive for the ‘Actiune’ Category

Hansel şi Gretel

Titlu original : Hansel and Gretel : Witch Hunters

Regia : Tommy Wirkola

Gen : acţiune, fantastic, horror

 

Cei doi eroi fraţi au reuşit să învingă, pe când erau copii, vrăjitoarea care i-a ţinut captivi, iar de atunci au prins gustul sângelui, devenind un cuplu de vânători renumit pentru capturile diabolice.

După ce în copilărie au avut de îndurat tot ce se putea mai rău din partea iscusitei vrăjitoare, ajunşi la maturitate, Hansel (Jeremy Renner) şi Gretel (Gemma Arterton) au devenit specialişti în vânătoarea de vrăjitoare.

Tot trecutul lor parcă prinde viaţă din nou în momentul în care sunt cooptaţi de primarul unui orăşel pentru a vâna una dintre cele mai periculoase vrăjitoare, Jannsen, care plănuieşte în câteva zile să sacrifice foarte mulţi copii deoarece se apropie „Luna Roşie”, o zi care cere astfel de ritualuri din partea acesteia.

Pentru ca lucrurile să nu fie simple, cei doi trebuie să se ocupe de şeriful Berringer care a aacaparat puterea în Ausburg şi conduce de asemenea o vânătoare de vrăjitoare.

Hansel şi Gretel vor trebui să chibzuiască bine în acţiunile lor mai ales că de reuşita lor depinde viaţa mai multor copii, însă fraţii vânători de vrăjitoare dispun de armele cele mai puternice şi sofisticate, precum şi de o anumită imunitate în faţa vrăjilor şi blestemelor.

Poza film 1                      Poza film 2                     Poza film 3

Filmul este presărat cu secvenţe de luptă palpitante, întrucât vrăjitoarele din acest film nu sunt ceea ce s-a crezut până acum, respectiv doar nişte babe din pădure, cocoşate şi rele, care toată ziua nu fac altceva decât să boscorodească şi să amestece într-un  cazan cu tot felul de spurcăciuni urât mirositoare.

Sursa : Revista Bravo

Răzbunătorii

Pământul este ameninţat de o invazie extraterestră, siguranţa globală e în joc, aşa că cine va salva omenirea în vreme  ce neputincioşii aşteaptă să fie ştersi de pe faţa pământului ?

Hmm, rezumatul sună a clişeu … Dar nu lăsaţi nici măcar pentru un moment ca asta să vă descurajeze, căci acest blockbuster va impune standarde ce vor ridica considerabil ştafeta pentru tot restul filmelor de acţiune ce vor urma.

Studiourile Marvel lansează cea mai tare echipă de supereroi a tuturor timpurilor, aşa că puneţi-vă centurile de siguranţă pentru că v-aţi băgat într-o cursă periculoasă.

Hulk                       Poza                         Omul de Oţel

Nick Fury (Jackson), capul Agenţiei Internaţionale de Pace SHIELDS trebuie să adune o echipă zdravănă pentru a face faţă forţelor invadatoare şi să retragă lumea de la marginea prăpaştiei.

Aşa că apelează la super puterile Omului de Oţel (Downey Jr.), Căpitamului Americii (Evans), Hulk (Rufallo) şi Thor (Hemsworth), plus eroii umani Black Widow (Johansson) şi Hawkeye (Renner) pentru a salva planeta. Cu aceşti supereroi am făcut cu toţii cunoştinţă în peliculele lor individuale – dar ar trebui să fiţi atenţi şi când sunt prezentaţi în prima parte. Una peste alta, dacă e ceva mai tare decât un film de acţiune cu supereroi, e să vezi că toţi favoriţii tăi sunt adunaţi laolaltă !

 

Dialog scânteietor, uimitoare scene de acţiune şi efecte speciale pe măsură ce i-au făcut pe critici să-i dea numai like-uri ! Şi nu se opresc aici veştile bune ; nu trebuie să fi un fan al benzilor desenate pentru a te bucura de el, personajele şi alter-egourile lor sunt foarte bine evidenţiate şi e destulă distracţie pentru orice pretenţios.

Daca va plac filmele lui Michael Bay si v-ati intristat ca nu avea de gand sa mai semneze o productie zgomotoasa la care sa nu gandesti prea mult (in stilul blockbusterelor lui), atunci nu va mai temeti! – Peter Berg iese la inaintare cu Battleship.

 

E bazat pe jocul Hasbro cu acelasi nume, dar numai putin – foarte putin.  Totusi, daca va plac actiunile in stil mare si fara prea multa minte, cu efecte speciale din belsug, zgomot si drama, si chiar distractiv – chiar daca acest lucru a fost pe alaturi neintentionat – atunci acesta este filmul perfect.

Vase navale din intreaga lume se aduna la coasta hawaiana pentru exercitiile marine anuale, cand o nava extraterestra se iveste din mare.

Alex Hopper (Kitsch, proaspat revenit dupa ¨John Carter¨) este repartizat de amiralul Shane (Liam Neeson apare in primele 10 minute si apoi din nou la sfarsit) pentru a afla ce se intampla.

 

Ei bine ce se intampla e faptul ca extraterestrii s-au decis sa investigheze Pamantul fara ca macar sa se sinchiseasca sa afle mai intai ce ne determina sa ucidem fara a clipi.

Alex e lenes si norocos ca nu se afla la inchisoare – asa ca nu va fi nicio surpriza sa descoperiti ca el va deveni eroul zilei.

E o combinatie intre Independece Day si Transformers, iar Berg detine controlul asupra unui arsenal de efecte speciale.  E si un pic ridicol, dar placut daca n-ai chef sa te concentrezi prea tare!

 

Etichete: ,

Dati-mi voie sa spun in prefata articolului ca dispretuiesc boxul si wrestlingul.  Evit sa ma uit la filmele noi cu arte martiale pentru ca nu pot vedea sensul pentru care se bat oamenii provocandu-si ceea ce ar putea fi mortal cu un complet strain si totul pentru compensatii financiare.  Din motivul asta nici nu am asteptat interesat, sau cel putin curios premiera acestui film.  Povestea obisnuita – doi frati ce se bat intr-o arena de arte martiale mixte – parea sa transforme filmul intr-unul generic cu batai.  Dar asa cum nu poti judeca o carte dupa coperta, tot asa nu trebuie sa judeci un film dupa descrierea realizata de studio.

 

Regizat de Gavin Connor (Miracle, Pride and Glory) si cu sprijinul a trei interpretari nemaipomenite, Warrior evita cliseele a majoritatii filmelor sport fiind si o drama miscatoare, avand si extraordinare scene de lupta (desi, sa fiu sincer am vazut si unele scene incredibil de realiste prin brutalitatea lor), regizorul si actorii lui dand o noua semnificatie filmelor de gen, transformandu-l intr-unul inspirational.

Brendan Conlon (Joel Edgerton) este un devotat si placut profesor de liceu ce face tot ce-i sta in putinta pentru a-si sustine familia.  El lupta din rasputeri sa-si plateasca ipoteca pentru ca sotia si cele doua fiice ale lui sa aiba un acoperis deasupra capului.  Din cauza acestor probleme financiare crescande este determinat ca pe langa profesorat sa faca si un ban in plus la un club.  Dar chiar si combinand si cele doua salarii nu e de ajuns siu amenintat de evacuare, Brendan se intoarce in arena pentru a incerca sa mai incaseze niste dolari.  El i-a promis sotiei lui (interpretata de Jennifer Morrison) ca nu va mai lupta niciodata, dar acum este nevoit sa o faca, aceasta fiind singura modalitate la care se poate gandi pentru a-si pastra casa.

 

Intre timp, in Pittsburgh, tatal instrainat al lui Brendan, Paddy (Nick Nolte) se intoarce acasa pentru a-l gasi pe celalalt fiu al sau, Tommy (Tom Hardy), asteptand pe treptele din fata casei.

     

Tommy nu l-a mai vazut pe tatal sau de cand era copil, mutandu-se de la tatal si fratele lui de la o varsta frageda pentru a locui cu mama.  Si-a petrecut cativa ani in Marina si desi pare ca nu are nici cel mai mic strop de dragoste in inima lui pentru abuzivul si alcoolicul lui tata, are nevoie de el sa-l antreneze.  Tommy este si el interesat sa intre in Arena pentru un motiv ce se descopera treptat pe parcursul filmului si se bazeaza pe fostul lui antrenor de wrestling, deasemenea si tata pentru a-l readuce in forma.

 

Paddy e in reabilitare si sutine ca s-a lasat de baut, totusi Tommy neputand avea incredere in tatal lui.  Sunt prea multi ani si prea mult sange varsat pentru ca Tommy sa-l poata ierta pe tatal lui.  Chiar si asa, nevoia lui de a invinge il obliga sa ignore dispretul pentru tatal lui, cel putin pe perioada antrenamentului.

Tommy nici pe fratele lui nu-l agreeaza prea mult, si lucru necunoscut de catre cei doi frati, ei se indreapta spre o ultima confruntare.  Dupa ce si-au invins oponentii in preliminarii, amandoi se califica pentru Sparta, cel din urma turneu in care ultimul om aflat in picioare va fi cu 5 milioane de dolari mai bogat.  Aici, Tommy si Brendan vor fi fortati sa se confrunte cu trecutul, daca exista sansa de a-si repara relatia vreodata.

 

In timp ce povestea in sine este o lucratura deosebita, distributia e cea care ridica filmul de la a fi doar placut, la unul nemaipomenit si emotional.  Tom Hardy, un actor a carui cariera este justificabil fructuoasa este extraordinar in postura de ranit emotional, luptator ce pare sa-si gaseasca pacea numai daca se dezlantuie fizic impotriva unui oponent in Arena.  Dandu-i viata lui Tommy, Hardy ne face sa credem ca este un animal fioros ce-si foloseste pumnii ca o modalitate de a-si vindeca ranile interioare.  Este o interpretare ce-i defineste cariera si una ce-l ridica pe Hardy in fruntea actorilor generatiei lui.  Desigur, e impresionant si intimidant fizic, dar in momentele mai tacute ale filmului ( in special in intalnirea de la restaurant cu Tommy si Paddy) este unde Hardy dezvaluie o adancime incredibila.  Spune mai multa printr-o privire la Nolte decat sunt capabili majoritatea actorilor sa transmita printr-un dialog intreg.

 

Joel Edgerton are rolul mai putin aflat in lumina reflectoarelor ca barbat familist ce este intr-adevar o persoana inimoasa, incercand sa dea tot ce poate in perioade extrem de dificile si hotaratoare.  Edgerton nu arata la fel de impunator fizic ca Hardy, totusi personajul lui fiind la fel de dur si dedicat scopului de a castiga, la fel ca cel al lui Hardy.  Momentele in care Hardy si Edgerton impart ecranul (fie in ring sau in situatii obisnuite) sunt intense, in care cei doi actori tin publiculk pe muchie de cutit caruia dintre ei sa-i tina partea.  Si, de fapt, asta-i unul din motivele pentru care Warrior functioneaza asa bine si se descurca asa bine evitand capcanele filmelor sport.  In timp ce actiunea se indreapta spre lupta finala, spre deosebire de filmele cu Rocky, Warrior are doi luptatori de sustinut si incurajat.

Una peste alta…

Daca e ceva negativ de spus despre film e ca trailerele au dat prea multa atentie scenelor de lupta, fara sa evidentieze cate lucruri se pot invata din Warrior.  Trailerele au vandut filmul prea ieftin si au defavorizat productia neoptand pentru latura emotionala la fel de mult cat au facut-o pentru actiune.

Sunt scene in Warrior care va vor taia respiratria (si/sau va vor face sa va luati niste servetele).  Fara sa lase goluri (s-au ocupat trailerele indeajuns de asta) filmul e la partea lui cea mai buna cand permite celor doi frati sa fie in punctul cel mai vulnerabil.  Ca si castigatorul Oscarului de anul trecut, The Fighter, Warrior foloseste un sport foarte fizic cu scopul de a readuce doi frati impreuna.  Dar in timp ce The Fighter s-a bazat pe o poveste adevarata si a trebuit sa urmeze o anumita cale spre un final predeterminat, Warrior este complet liber pentru a-si croi singur drumul spre maretia filmelor sport.  Este cel mai bun film cu arte martiale mixte facut vreodata si unul dintre filmele sport intr-adevar bune ale timpului nostru.  Dar este si o drama miscatoare a trei baieti (inclusiv Paddy) aflati in cautarea manturii.  Warrior este un MUST SEE chiar si de catre cei carora le displac filmele sport.

 

Se pare ca Liam Neeson a fost atat de acaparat de actiunea din Taken incat a vrut mai multa si Unknown i-a oferit sansa de a arata ca si la cei 58 de ani ai sai (59 in prezent) este perfect capabil sa fie capul unui thriller cu greutate si plin de actiune.

Trailerele ii fac deserviciul de a-l arata ca si cum ar fi Taken 2, dar in vreme ce Unknown este de departe cel mai bun film al lui Neeson, este in acelasi timp si o vasta imbunatatire a popularului Taken.

 

Este evident ca Oliver Butcher si Stephen Cornwell (adaptand cartea lui Didier Van Cauwelaert) si regizorul Jaume Collet-Serra tanjeau sa se indrepte catre stilul Hitchcockian cu Unknown – si au reusit – in perioade scurte sa evoce personalitatea cinematografica a maestrului.  Cand Unknown isi atinge punctul culminant este o convingatoare expunere a povestii unui om disperat in cautarea adevarului.  La punctul cel mai josnic este o incurcatura confuza si prea complicat.  Din fericire, partile slabe ale filmului sunt ignorate datorita unor scene spectaculoase de actiune si performanta lui Neeson.

 

Dr. Martin Harris (Neeson) si sotia lui, Elizabeth (January Jones) sosesc la Berlin pentru o conferinta biotech la care Dr. Harris trebuie sa tina un discurs.  Indreptandu-se spre luxosul lor hotel cu un taxi, Martin descopera ca si-a uitat servieta la aeroport.  Panicat, el ia alt taxi si se intoarce pentru a-si recupera servieta ce contine cercetarile lui si bani pentru calatorie, impreuna cu portofelul si pasaportul.

Cursa din al doilea taxi se termina cu un teribil accident, masina zburandu-i peste un pod si prabusindu-se intr-un rau.  Soferita Gina (Diane Kruger) reuseste sa-l scoata din taxiul ce se duce la fund si-l duce la mal. Ajunsi aici, intervine ambulanta iar Gina pleaca.  Martin isi revine dupa patru zile mai tarziu in Berlin cu o memorie incetosata si fara acte de identitate.  Isi stie numele si este imendiat alarmat ca sotia lui nu se afla langa el.

Incalcand regulile doctorului sau, Martin se grabeste inapoi la hotel pentru a-si gasi nevasta. Administratorii hotelului sunt nedumeriti daca sa il lase sau nu sa intre, dar insista ca sotia lui ii va putea confirma identitatea.  E un soc total nu numai cand Liz nu il recunoaste , dar si cand un alt barbat pretinde ca e Dr. Harris (Aidan Quinn).  Liz intareste afirmatiile celui de al doilea Harris ceea ce il determina pe in continuare confuzul Dr. Martin Harris sa creada ca Liz e tinuta ostatica si obligata sa raspunda intr-o maniera asa bizara, sau ca sufera de vreun tip de amnezie.

Martin e in cautare de raspunsuri apeland la ajutorul unui fos ofiter, acum detectiv particular (Bruno Ganz) si la al extrem de ezitantei Gina ce are si ea problemele ei si chiar nu-si doreste orice atentie inutila.

 

Una peste alta…

Regizorul Jaume Collet-Serra (Orphan) ridica efectiv nivelul de tensiune de-a lungul filmului oferind incetisor indicii publicului. si trebuie sa recunosc, n-am ghicit finalul reinprospatat  si neobisnuit.  Sunt tot felul de incurcaturi si incrucisari ce te fac sa-ti dai tot timpul cu ghicitul.  Din pacate, respectivul raspuns la intrebarea doctorului MArtin nu este la fel de satisfacator ca actiunea ce duce la marea descoperire.

Unknown ia cateva intoarceri neinspirate catre final, dar pentru ca Neeson este atat de convingator in postura de amnezic disperat in cautarea adevarului, poti ignora cateva din golurile ilogice de pe parcurs.  Adaugati punerea in scena a regizorului Jaume Collet-Serra (inclusiv una din cele mai bune urmariri rutiere din ultimii ani) a cateva scene brutale de lupta si zona filmarilor din Berlin cu aceea atmosfera speciala si veti obtine un film cu adevarat intrigant.

Extraterestrii ce se ascund pe Pamant nu este un concept nou, dar in aventura sci-fi,  I Am Number Four avem impresia ca vedem ceva ce n-a mai fost facut in filmele obisnuite cu acest gen de subiect.  Productia Dreamworks despre un tanar extraterestru ce incearca sa se adapteze in postura de liceean intr-un mic orasel beneficiaza de o descurcareata si tanara distributie, scene de actiune acaparatoare.  Mai distractiv decat reclamele care incearca sa-l promoveze mai mult ca pe o romanta,  I Am Number Four este indreptat mai mult catre publicul tanar, dar nu-i ignora nici pe fanii sci-fi adulti.

Actorul britanic in varsta de 21 de ani, Alex Pettyfer il intruchipeaza pe Numarul Patru, un extraterestru care, impreuna cu mentorul/protectorul lui, Henri (Timothy Olyphant), traieste pe Pamant ascunzandu-se si pierdandu-se in multime.  Number Four este de fapt unul din cei noua extraterestrii de pe planeta Lorien care au fost trimisi pe Pamant cand planeta lor a fost atacata si distrusa de nemilosii Mogadorieni.  Inamicii lor i-au urmarit pe Pamant, dar trebuie sa-i omoare in ordine.  La inceputul filmului suntem martorii uciderii Numarului Trei, ceea ce inseamna – cine nu s-a prins? – ca urmeaza Numarul Patru

Number Four si Henri si-au petrecut timpul pe Pamant mutandu-se din loc in loc in efortul ca radarul Mogadorienilor sa nu-i detecteze.  Vietile lor constau in a fugi din fata oricarui potential pericol, si dupa moartea Numarului Trei (Numarul Patru stie asta pentru ca un tatuaj este desenat prin magie pe pielea lui odata cu moartea fiecarui extraterestru), el si Henri impacheteaza rapid si se indreapta spre urmatoarea destinatie : Ohio.  Sub numele de John Smith, Numarul Patru se inscrie la singurul liceu al oraselului.

Desi Henri il avertizeaza constant pe protejatul lui sa nu faca valuri, „John” nu poate controla atentia indreptata catre el datorita faptului ca e nou, aratos si evident atras de fotografa devotata, fosta majoreta si una peste alta de treaba, Sara (Dianna Agron).  Sara are un fost iubit, idiot si posesiv, Mark (Jake Abel), ce e deasemenea popular prin faptul ca e in echipa de fotbal, si apropiindu-se de Sara, John devine tinta individului si a colegilor lui fotbalisti.  John, incercand pe cat posibil sa nu iasa in evidenta, toleranta lui pentru abuz se termina cand Sara e amenintata.

John se imprieteneste rapid cu o alta victima a durilor, Sam (Callan McAuliffe), un singuratic ce prefera sa citeasca despre extraterestrii decat sa socializeze cu colegii lui. Cei doi se inteleg de minune, desi la inceput Sam nu stie despre originea si abilitatile noului sau prieten.  Totusi Sam isi da seama in curand ca e ceva ciudat in legatura cu pustiul cel nou dupa ce mainile lui se aprind si arunca cu obiecte si oameni cu mai putin efort decat noi cand incercam sa aruncam un sac de gunoi. O nota laterala : palmele luminoase si puterea crescuta sunt proaspat trezite din clipa in care John a privit-o intaia oara pe Sara.

Curand John, – in ciuda tuturor indicatiilor explicite ale lui Henri – are prima lui iubita, primul prieten adevarat si dusmani la scoala carora nu le-ar placea altceva mai mult decat sa-l trimita pe John inapoi de oriunde o fi venit. Intre timp, el si Henri raman vigilenti cautand orice semn daca nu cumva Mogadorienii (sapte indivizii tatuati, genul umanoid de creaturi in sacouri negre) le-au gasit ascunzatoarea.  Dar cu toata agitatia in urma venirii la scoala si iubirea lui Sarah pentru fotografie, chipul lui John ajunge rapid pe internet.  Mogadorienii sunt de-ajuns de rai pentru a-l vana, punand in miscare o urmarire epica in care Numarul Patru este ajutat de animalul lui extraterestru si o dura, super puternica eroina, Numarul Sase (Teresa Palmer) ce se iveste pe o motocicleta pentru a salva ziua.

Interpretarea si comparatii inevitabile

Dreamworks spera sa lanseze o noua franciza cu I Am Number Four, ce este bazata pe prima carte dintr-o serie a lui Pittacus Lore (care de fapt sunt James Frey si Jobie Hughes).  Daca se prezinta bine la box-office am putea vedea mai multe aventuri ale extraterstrilor la cinema in viitor.  Si daca vor aparea sunt lectii de invatat din aceasta prima parte.  De exemplu, e nevoie de punerea romantei pe un plan secundar si aprofundarea in cunoasterea Numarului Patru si abilitatilor lui.  I Am Number Four este mai preocupat de promovarea povestii de dragoste si sa ne faca sa intelegem ca daca Numarul Patru vine de pe o alta planeta asta nu inseamna ca el nu trebuie sa se confrunte cu problemele obisnuite ale unui liceean.  Sigur, are lumini ce-i ies din palme si poate arunca cu masini de colo-colo cu usurinta si exista o rasa de extraterestrii malefici porniti sa-l ucida, dar este si noul pusti de la scoala cu dificultati in a se adapta.  Trece prin toata drama indragostirii pentru prima oara, si este tachinat pentru ca este diferit desi nimeni nu stie prin ce e exact diferit.  Inlaturati partea sci-fi a filmului si asta veti obtine – un film obisnuit ca atatea altele.  Dar I Am Number Four este salvat de la a fi un astfel de film monoton, ci scene de actiune bine executate si joc actoricesc decent de la intreaga echipa.

Si pentru ca tot vorbim despre filme cu liceeni, similaritatile lui I Am Number Four cu Twilight nu pot fi ignorate, chiar daca prin aceasta i-am putea acoorda Twilightului o nota prea mare.  Twilight evident n-a inventat ¨intrusul ce incearca sa fie acceptat in timp ce se indragosteste pentru prima oara¨si nu detine drepturile pentru a utiliza acest rezumat.

     

Acestea fiind spuse, este posibil – pentru ca emfaza a fost plasata in povestea de dragoste – ca scanteia vampirilor din Twilight sa fie inlocuita cu chimia generata de extraterestrii aratosi tinerilor fani sci-fi/romance.  Filmele au multe in comun, personajul lui Alex Pettyfer, I Am Number Four intervenind peste Robert Pattinson, si fata de treaba interpretata de Dianna Agron, Sarah, ce nu vrea sa fie doar o alta eleva de liceu plina de clisee incercand sa o substituie pe Bella.

Chiar si oraselul Numarului Patru are aceeasi vibratie cu cel din Twilight.  I Am Number Four o sa fie considerat o clona extraterestra a lui Twilight chiar daca similaritatile nu au fost intentionate.

Totusi, Nimarul Patru e autentic si se poate lauda cu o interpretare mai credibila decat a celor din Twilight.  Sarah a lui Agron este cuminte si draguta (spre deosebire de Bella a lui Stewart, ce este rasfatata si tafnoasa), starul din Glee avand o performanta placuta in calitate de personaj feminin principal.

Pattinson a avut dezavantajul de a avea nevoie sa arate ca un vampir suferind aflandu-se in apropierea unei fete ce-l innebuneste provocandu-i pofta de sange, in timp ce Pettyfer poate in mod liber sa se comporte ca si cum dragostea n-ar fi o boala fatala. (uneori).

Amandoi, Edward a lui Pattinson si John al lui Pettyfer au puteri extraordinare, dar actiunile si reactionarile lui Pettyfer sunt mai umane (desi e un extraterestru) spre deosebire de Pattinson aflat in sitautii similare.

Numai timpul va spune daca agitatia din jurul lui Pettyfer (are trei filme lansate in 2011 inclusiv acesta, si se zvoneste ca e in candidatura pentru o alta serie de filme pentru tinerii adulti) este meritata si va continua sau aceasta interpretare din I Am Number Four este cea mai buna pe care o putem primi.  Pattinson a indurat acelasi chin, dar a aratat ca e capabil de mai mult decat i s-a permis in Twilight, descurcandu-se si cu roluri in productii indie (cel din Water for Elephants arata promitator).  Acelasi lucru s-ar putea intampla si cu Pettyfer.  E solid in Numarul Patru si ar fi interesant sa vedem cum se transforma in alte filme.

     

Aussie (Callan McAuliffe) se descurca bine fiind obsedatul de extraterestri, Sam, Timothy Olyphant este impresionant ca mentor al Numarului Patru, iar Jake Abel este un chinuitor convingator, dar premiul cel mare pentru actorie in rol secundar ii revine lui Teresa Palmer.  Acoperita cu haine din piele, cu centuri umplute cu arme, si bagand viteza sa-i salveze pe toti cu motocicleta ei rosie Ducatti, Numarul Sase al lui Palmer este sexy si periculos.

Palmer vine si pleaca in film, in timp ce povestea de dragoste a celor doi despre care am tot vorbit preia controlul, dar cand filmul se indreapta catre final, la confruntarea finala de la liceu, Palmer joaca dupa propriile reguli.  Numarul Sase al lui Palmer este o femeie a actiunii, si vai de cel care ii va sta in cale!  Daca va exista o continuare, sper ca Numarul Sase al lui Palmer sa fie promovat, ea fiind genul de personaj feminin bun de care avem mai multa nevoie.  Sarah al lui Agron isi poate avea fanii in cei romantici, dar banii mei sunt pentru Numarul Sase al lui Palmer.

Una peste alta…

In adaptarea romanului nu totul a facut calatoria de la pagina pe ecran, dar s-a capturat baza cartii.  Pierdute in adaptarea filmului au fost scene ale planetei extraterestre, alte detalii din trecutul Numarului Patru, si informatii care sa releve de ce cutia pe care Numarul Patru si Henry o luau cu ei la fiecare mutare este asa de importanta pentru supravietuirea lor.

Aceste detalii nu s-au introdus in film avand in vedere ca s-a concentrat mai mult pe povestea de dragoste.  Aceasta concentrare poate-i multumeste pe tinerii fani, dar ii dezamageste pe iubitorii sci-fi care au citit cartea si nu numai.

Totusi, in ciuda similaritatilor cu Twilight si prea multa concentrare pe povestea de dragoste, I Am Number Four este un film satisfacator de genul ¨baiatul intalneste fata¨, si cu cateva scene cu adevarat incredibile de lupta si efecte speciale.

Cat de groaznic e Abduction? Lasati-ma sa enumar modalitatile in care acest ” Thriller ” dezamageste pe oricine fortat/pacalit sa-l vada.

Unu, n-are absolut niciun sens. Doi, dialogul e dincolo de atrocitate. De fapt, pentru a-l eticheta astfel am nevoie de acest cuvant. Trei, actiunea e pusa-n scena in joaca.  Patru, distributia talentata ( Alfred Molina, Sigourney Weaver, Jason Isaacs si Maria Bello) e toata pierduta in roluri mici si nedezvoltate. Cinci, nimeni nu e rapit asa ca titlul e doar o mare inselaciune – sau o incercare de a incasa de pe urma muschilor lui Lautner.  Si nu in ultimul rand (al saselea), Taylor Lautner nu poate sa duca in carca un film, sau cel putin nu unul ce nu implica varcolaci si afisarea 90% din timp fara tricou.

 

Lautner interpreteaza rolul lui Nathan, un liceean nepopular.  Merge la petreceri cool, dar cred ca trebuie sa observam ca e genul intrusului observator.  N-are noroc nici la fete in ciuda faptului ca e Taylor Lautner. Stiu, se presupune ca ar trebui sa joace un rol, dar in Abduction e mereu vorba despre Taylor Lautner facand pe pustiul normal.  Sa nu uitati asta niciun moment, in special avand in vedere faptul ca regizorul John Singleton a pus in scena secvente intr-o asa maniera incat poti trage paralele cu scene/ faze din Twilight .

 

Nathan are probleme cu stapanirea furiei si merge la un psihiatru care sa-l ajute sa-si dea seama de anumite lucruri, in timp ce acasa e batut constant de tatal sau (Isaac) – desi sub pretextul de a-l ajuta sa invete sa se apere – lucru deloc bun pentru un pusti ce se chinuie sa-si tina nervii sub control.  Taica-su il bate intr-o maniera asa violenta  si brutala incat ajungi sa te intrebi de ce Protectia Copilului n-a fost niciodata chemata sa arunce un ochi asupra bunastarii bietului copil.  Dar vedeti voi, e o chestie aici pe care Nathan n-o stie pana nu vede (ce convenabil!) o poza cu el pe un site cu copii disparuti.

Nathan pune cateva lucruri cap la cap si isi da seama ca parintii lui nu sunt ai lui pana la urma.  Acest lucru e confirmat cand (din nou, ce convenabil!) gaseste tricoul pe care-l purta in fotografia aceea cand era copil (cu aceeasi pata pe umar) intr-un dulap de la el de acasa.  De ce falsii parinti ar pastra un tricou din copilaria lui, ce-l leaga de o vreme periculoasa din trecutul sau, de care incearca sa-l protejeze nu e explicat.  Dar acesta este doar unul din punctele povestii ce nu are sens asa ca voi incerca sa ignor acest aspect asa cum au facut-o si regizorul si scenaristul.

 

Nathan afla toate astea in timp ce lucreaza la un proiect scolar cu vecina de peste drum, Karen (Lilly Collins) de care e indragostit, dar intr-o zi obisnuita nici nu si-ar fi dat seama.    Si cand tipii rai dau buzna si ii ucid parintii ce faceau pe spionii (care l-au luat cand mama lui biologica, spion pe bune a fost ucisa), vecina cea draguta e obligata (in mod convenabil bineinteles) sa fuga cu el.  CIA il vrea, sarbi duri incearca sa-l ucida si psihiatrul lui sustine ca e un agent trimis sa-l protejeze.  Fara a sti ce sa creada, Nathan si Karen pornesc in cea mai ridicola aventura introdusa vreodata intr-un film de actiune, in care ei incearca sa scape de urmritori in timp ce fac ochi mari unul la altul.

     

Karen n-are niciun motiv sa porneasca la drum cu Nathan, iar Nathan n-are de ce sa fie tinta asupra caruia toti tipii rai se indreapta. Intreaga calatorie la care se aventureaza cei doi este scrisa slab, atat de absurd incat trece de la a fi un thriller dramatic la o comedie de actiune.  Cursa lor de 250 de mile devine tot mai putin credibila pe masura ce inainteaza.

 

Indelungata urmarire include si cea mai amuzanta scena de lupta dintr-un tren in care sunt implicati Lautner si un mult mai mare si puternic individ sarb asasin in care se pare ca amandoi actori se opresc in mod repetat pentru a se asigura ca sunt la locul potrivit in intreaga durata a luptei regizate.  Si nici nu-mi vine sa cred cat de ridicol a fost s-o vad pe Collins legata cu mainile deasupra capului, intinsa pe podea si cu gura inchisa de frica intr-o secunda si intr-a doua stand langa usa de la compartiment perfect in regula.  Ce?!  Nu e ea cea care si-a petrecut intreaga viata fiind antrenata de tatal ei sa scape din belele, asa ca ma intreb: Cum a scapat?

     

Asemenea greseli ar fi trebuit sa trimita DVD-ul in zona „Second Hand” fara ca filmul sa beneficieze macar de o lansare (si asa s-ar fi intamplat daca n-ar fi fost fanii lui Lautner din Twilight).

 

Cat despre Lautner, el nu arata nimic din ce n-a mai vazut.  Si din pacate, in afara de cateva momente mai luminate la inceputul filmului, esueaza rau de tot incercand sa fie la conducere in acest punct al carierei sale.  Lautner n-a invatat inca cum sa-si exprime sentimentele pe ecran, si performanta lui „lemn” combinata cu dialog prost si scenele de actiune stangace fac din Abduction unul din cele mai proaste filme ale anului 2011.

 

Pot sa ma gandesc la o gramada de alte lucruri care sunt mult mai dureroase decat vizionarea acestui film. Dar pentru nici unul dintre acestea n-as plati, iar ultima oara cand am verificat se cereau bani sa-l vezi.  Abduction nu este Twilight, asa ca fani ai lui Jacob va rog economisiti-va timpul pe ceva mai merituos. Daca aveti nevoie disperata de Lautner mai puneti-va o data pentru a nu stiu cata oara Twilight si o sa fiti in regula.